Bucuriile și frustrările copiilor în funcţie de locul ocupat în fratrie

Motto:

Deşi acest lucru nu pare întotdeauna şi în toate cazurile ceva evident, fraţii îşi oferă unul altuia dragoste şi suport, şi o permanentă experienţă de relaţionare cu ceilalţi.

Sunt singură la părinţi. Nu am avut şansa de a gusta din bucuriile sau tristeţile vieţii „în mai mulţi” fraţi, nu am avut şansa de a experimenta ce înseamnă să împarţi sau să te zbaţi pentru a capta toată atenţia părinţilor asupra ta. Dar am şansa de a avea trei copii. Universul a ţinut să aflu cum este viaţa în mai mulţi, în mod indirect, prin copilaşii mei. Sunt mămica celor trei iezişori, despre care v-am mai vorbit deunăzi - Patricia, Bianca şi Tudor. Am trei îngeraşi care îmi condimentează viaţa minut de minut, clipă de clipă. Prin ochii lor am oportunitatea să înţeleg cum poate fi percepută copilăria când nu eşti copil unic, atunci când ai cu cine să împărtăşeşti toate bucuriile dar şi toate necazurile vieţii de familie.

Deşi îi iubesc enorm şi consider că ei reprezintă cea mai mare „realizare” a vieţii mele, sunt momente în care mă simt depăşită numeric (ceea ce este un fapt real), dar şi funcţional. Este destul de greu pentru mine să mă împart, în cea mai mare parte a timpului, în trei. Dar îmi dau seama cât de greu trebuie să fie pentru ei să simtă permanent că mămica lor nu este numai a unuia, niciodată nefiind disponibilă doar pentru unul. Astfel, pe măsură ce ei învaţă cum să trăiască cu această frustrare, normală, eu învăţ cum să trăiesc cu nemulţumirea mea, de a mă segmenta mereu, de a mă divide, în spaţiu şi timp, pentru ei, ceea ce nu ştiu dacă este la fel de normal. Dar nu despre mine şi sentimentele mele vroiam să vă vorbesc, ci despre îngeraşii mei şi „problemele” lor emoţionale, în special cele ale Biancăi, care este copilul din mijloc, cea care, tot într-un mod firesc, manifestă, de cele mai multe ori, ceea ce specialiştii au numit „sindromul copilului mijlociu”.

Copilul din mijlocul unei fratrii, cel care a venit pe lume după cel mai mare, primul născut, şi înaintea celui mai mic, mezinul familiei, are, de facto, o poziţie destul de ingrată. Specialiştii afirmă că în familiile cu mai mulţi copii, copilul din mijloc are mari şanse să fie „uitat” în procesul şi rutina zilnică.Nefiind nici primul născut, nici Prâslea familiei, acesta nu are practic, un statut anume, venindu-i greu uneori să se definească şi să înţeleagă care este rolul său. Explicaţiile pe care se bazează concluziile desprinse despre caracteristicile personalităţii copiilor în familiile cu mai mulţifraţi sunt puse pe seama ordinii în care s-au născut aceştia.

Copilul cel mai mare, primul născut, indiferent de câţi fraţi vor mai veni după el, va fi întotdeauna cel dintâi. Acest statut îi va aduce şi beneficii, dar şi nemulţumiri. Cel mai mare câştig este acela de a fi avut cândva, pe vremea când era copilul unic al părinţilor săi, parte de toată atenţia acestora. A experimentat o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, după caz, în care nu a ştiut ce înseamnă să împarţi ceva cu cineva, nu a ştiut ce este competiţia şi că vor veni situaţii în care va trebui să lupte pentru a câştiga ceea ce doreşte. Odată cu statutul de „cel mai mare” vine însă şi reversul medaliei şi, în funcţie de diferenţa de vârstă dintre el şi fraţii săi, primul copil cunoaşte frustrarea, tristeţea, furia determinate de un sentiment nou, acela de rivalitate. Deşi poate încerca şi sentimentul măgulitor de a fi un exemplu pentru fraţii mai mici, adesea având chiar ceea ce se numeşte un rol parental, acel de a-iîngriji şi a contribui la creşterea şi educarea lor, dacă acest rol este exagerat de către părinţi, copilul cel mai mare poate deprinde un comportament dezadaptativ cu efecte negative pentru toată viaţa sa.

În familia mea, copilul cel mare a avut privilegiul de a fi unic timp de şase ani. Am sperat că dacă diferenţa dintre ea şi următorul copil este mai mare, sentimentul de rivalitate apare mai greu, nefiind, în opinia mea, atât de justificat. M-am înşelat însă. În ciuda acestei convingeri, copilul cel mare regresează adesea la o vârstă anterioară, lucru greu de imaginat, şi totul devine un bun de împărţit cu fraţii săi, pentru că orice simbolezează de fapt atenţia totală din partea noastră, pe care a pierdut-o odată cu venirea pe lume a surioarei sale. Diferenţa mare de vârstă dintre Patricia şi fraţii săi o ajută sau nu, depinde din ce punct de vedere privim lucrurile, să conştientizeze non-sensul unor comportamente ale sale, utilizându-şi inteligenţa specifică vârstei, dar pe plan emoţional nu poate face faţă sentimentelor puternice de gelozie. Uneori acest conflict interior îi face şi mai grea adaptarea la viaţa cu fraţii. În schimb, este copilul cel mai conştiincios, este capabilă să-şi asume multe responsabilităţi, şi-a dezvoltat aptitudinea de a-i coordona pe cei din jurul său. Cu suişuri şi coborâşuri, comportamentul ei este totuşi, în cea mai mare parte a timpului, un stereotip prin care se stăruieşte, probabil în mod neconştientizat, să recâştige dragostea părintească pe care cei mici i-au „furat-o”. Cum?Prin încercarea permanentă de a fi „cea mai bună” în ochii noştri, ai părinţilor.

Copilul cel mai miceste mai puţin, sau aproape deloc, supus „traumei” de a-i fi fost luat locul de către altcineva. El este şi va rămâne fratele cel mai mic, deci cel care are, cel puţin la început, cea mai mare nevoie de grija şi atenţia părinţilor. Se găseşte, prin însăşi ordinea lui în fratrie, într-o poziţie privilegiată. Părinţii sunt mai relaxaţi, iar acest aspect îi mai conferă încă un avantaj, acela de a avea mai multă libertate şi de a i se permite să fie ceva mai neglijent. Nesimţind presiunea de a fi „cel mai bun” pentru a câştiga afecţiunea părinţilor, deoarece, oricum, o primeşte fără nici un efort, mezinul familiei poate cădea în capcana de a se dezvolta într-o atmosferă lipsită de autodisciplină, ceea ce va avea efecte negative asupra capacităţii lui viitoare de a lua decizii. Între consecinţele negative ale ocupării acestei poziţii, de a fi cel mai mic, se numără şi faptul că acest copil ete posibil să nu-şi formeze deprinderea de a lupta pentru ceva, aproape totul fiind-i oferit necondiţionat, astfel neavând oportunitatea de a putea descoperi ceea ce poate să facă singur, sau ceea ce poate fi el cu adevărat.

Tudor, Prâslea familiei noastre, are parte de toate avantajele ocupării poziţiei lui în fratrie. Fiind încă mic, eventualele efecte negative nu au început să apară încă. Ceea ce am observat eu însă, ca mamă, este faptul că DA, sunt mult mai relaxată în ceea ce îl priveşte, iar acest lucru detensionează foarte mult relaţia dintre noi, ceea ce nu s-a întâmplat în relaţiilemele cu primii doi copii. Prin urmare, şi Tudor este mai relaxat şi creşte într-o lume familială mai permisivă şi mai puţin castratoare.

Copilul mijlociu, aşa cum spuneam, are cele mai mari şanse de a dezvolta diferite probleme emoţionale deoarece, găsindu-se într-o poziţie de mijloc, între cei doi poli bine delimitaţi ai fratriei, este într-o permanentă confuzie şi alergare după atenţia părinţilor. Asemenea fratelui mai mare, şi copilul mijlociu a beneficiat de statutul de „cel mai mic” până la apariţia celui de-al treilea copil, pierderea acestui statut nefiind percepută prea bine. Acesta este momentul începerii conştientizării „concurenţei” fraţilor săi şi a manifestării aşa numitului „sindrom al copilului mijlociu”. Reuşind cu greu să fie în centrul atenţiei, copilul din mijlocul fratriei se poate simţi ignorat emoţional, neglijat şi poate dezvolta sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie, toate acestea putând determina tulburări de comportament sau alte simptome, cum ar fi insuccese şcolare, boli, dificultăţi de relaţionare etc. Dar această poziţie dificilă în fratrie nu are numai dezavantaje, dimpotrivă. Datorită condiţiilor „vitrege” în care creşte şi se dezvoltă, copilul mijlociu are şansa să devină foarte competitiv şi independent. În general, el nu acceptă să fie comparat cu fraţii lui. Pare că este mereu în competiţie şi luptă să fie mai bun. Este creativ în a atrage şi menţine atenţia părinţilor asupra lui. Simte nevoia să fie apreciat şi evidenţiat. Prin toate eforturile pe care le face pentru „supravieţuire”, îşi dezvoltă o personalitate flexibilă, este sociabil, lucrează bine în echipă şi deprinde arta negocierii. Este generos dar nu tolerează nedreptatea.

În familia noastră, Bianca, cel de-al doilea născut, a fost „detronată” de la statutul de mezină la vârsta de 1 an şi nouă luni. Această diferenţă de vârstă a creeat şi avantaje, dar şi dezavantaje pentru ea. Avantajul cel mai important este acela de a fi primit un partener de joacă în persoana frăţiorului mai mic, mereu gata să o urmeze în toate acţiunile ei, dezavantajul major însă fiind acela de a primi, într-adevăr, cea mai puţină atenţie. Durerea din sufletul meu de mamă este mare atunci când simt că o încearcă, inevitabil, sentimentul de nedreptate. Deşi acum a depăşit această perioadă, am traversat împreună etapa anxietăţii şi nesiguranţei în care s-a făcut auzită prin multe nopţi în care se trezea speriată şi îşi găsea refugiul şi liniştea numai în patul conjugal, dese accese de vărsături tot noaptea, aparent fără nici o cauză şi altele. Bineînţeles că am încercat prin toate căile să o ajutăm să minimalizeze toate frustrările, dar probabil acest risc pe care îl resimte, de a se înfrunta cu poziţia cu cea mai puţină atenţie din fratrie, nu va dispărea niciodată. Dar, aşa cum spuneam mai sus despre avantajele acestei poziţii pentru dezvoltarea personalităţii, Bianca este un copil extraordinar, care reprezintă un adevărat liant între sora mai mare şi fratele mai mic, mereu împăciuitoare, foarte generoasă şi bună cu ambii fraţi. Foarte adaptabilă, de mică a avut-o ca model şi a încercat să o urmeze pe sora ei mai mare, dar permanent şi-a dezvoltat un puternic sentiment matern faţă de fratele mai mic, faţă de care are grijă să o urmeze. Şi pentru că ea este un copil special, noi, părinţii, încercăm permanent să o facem să simtă acest lucru. Încercăm să petrecem timp egal şi cu ea, asemenea celorlalţi doi copii şi avem grijă să o ajutăm în conturarea identităţii sale, prin creionarea mai clară a rolului pe care îl are atât în familia căreia îi aparţine, cât şi în afara acesteia, în general.

 

Deşi sistemul fratriilor, ca subsistem în sine în familiile cu mai mulţi copii, pe lângă cel al adulţilor şi cel parental, are un rol foarte important, asigurându-le acestora primul lor grup social în care toţi sunt, teoretic vorbind, egali, există şi o anume diferenţiere tacită a rolurilor, destul de accentuată, care nu de puţine ori lasă urme în plan psihologic, în special în acele familii care nu ţin cont de aspectele diferenţiatoare. În acest subsistem fraţii învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul, ca legătură umană. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, şi experimentează, de cele mai multe ori, sentimentele de rivalitate fraternă care devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă.

Şi pentru că teoria şi-a spus deja cuvântul, iată ce sfaturi ne dă practica. Mă gândesc că poate unii dintre voi sunteţi părinţi şi aveţi deja doi sau mai mulţi copii şi ceea ce veţi afla în continuare vă va fi de ajutor. Dacă nu aveţi mai mulţi copii, dar proveniţi dintr-o familie cu fraţi, acesta ar putea fi un moment bun de reflectare interioară legat de modalitatea în care părinţii voştri au ştiut sau nu să vă facă „viaţa în mai mulţi” mai uşoară. Iar dacă nu vă găsiţi în nici unul dintre cele două situaţii de mai sus, cu siguranţă că nu vă strică să aflaţi informaţii care vă vor putea fi utile cândva, în viitor.

Din proprie experienţă ştiu că sunt multe aspectele care dau bătăi de cap părinţilor în familiile cu mai mulţi copii, dar sunt câteva probleme de bază care apar, indiferent de constelaţia familială şi de maniera de comunicare dintre generaţii. Între acestea se regăseşte „împărţirea” timpului şi a afecţiunii, în mod egal, fiecărui copil, şi managementul comunicării fraţilor între ei.

Sfaturi utile:

- Este aproape cel mai important aspect acela de a da atenţie nevoilor fiecăruia dintre copii, oferindu-le un timp petrecut numai cu ei, separat de ceilalţi. Acest aspect va ajuta copiii să-şi consolideze încrederea de care au nevoie pentru a se simţi bine cu ei înşişi şi pentru a reuşi în viaţă, iar pentru voi, ca părinţi, va atenua foarte mult sentimentul de vinovăţie că nu aţi reuşit să îi mulţumiţi pe fiecare, neoferindu-le partea lor de atenţie şi dragoste.

Multă vreme m-am străduit să organizez activităţi care să-i poată implica pe toţi cei trei iezişori ai mei. De cele mai multe ori acest lucru nu-mi reuşea. Nu aveam cum să fac să îi implic pe toţi în mod egal, acest lucru fiind, de fapt, imposibil, dată fiind şi diferenţa de vârstă dintre ei. Rezultatul era mai mereu acelaşi –supărare, frustrare, nervi. Aşa că am adoptat sfatul de mai sus şi pot să vă spun că funcţionează cu adevărat. Fiecare primeşte o porţie egală de atenţie şi sentimentele negative au dispărut.

- În ceea ce priveşte aplanarea certurilor dintre copii, foarte important este să îi învăţaţi să-şi rezolve singuri conflictele. Nu interveniţi decât dacă este absolut necesar (dacă vreunul dintre ei este în pericol) iar atunci când o faceţi, încercaţi să nu fiţi arbitru. Fiecare copil trebuie să primească spaţiu pentru a-şi exprima plângerea şi opinia, apoi ei trebuie ajutaţi să găsească o soluţie mulţumitoare pentru toţi. În acest fel îi ajutaţi de fapt să capete aptitudinea de a-şi rezolva problemele în viaţă, de a negocia şi de a relaţiona mai eficient cu ceilalţi.

La acest capitol nu am avut prea mari carenţe. Am aplicat intuitiv ceea ce v-am sfătuit mai sus şi lucrurile chiar se rezolvă în această manieră. Deşi iezişorii sunt experţi, la fel de intuitiv, în manipulare, i-am stăpânit destul de uşor, respectându-le personalitatea şi individualitatea.

Şi oricât de diferiţi ar fi copiii între ei, oricât de mult vă simţiţi deranjaţi de aceste diferenţe care pot fi mai mult sau mai puţin avantajoase pentru fiecare, este foarte important să conştientizaţi că fiecare dintre ei este unic în felul lui, nu poate fi şi nu trebuie comparat cu ceilalţi. Mă străduiesc şi eu să nufac comparaţii între iezişorii mei. Nu este sănătos să le atrag atenţia că unul este într-un fel în care celălalt nu reuşeşte să fie sau că am aşteptări asemănătoare de la toţi. Încerc să iau reuşitele şi nereuşitele fiecăruia în parte, fără a le alimenta nevoia de se compara unii cu ceilalţi. În acest fel poate fi diminuată şi una dintre cauzele rivalităţii dintre ei, pentru că, dându-i unui copil şansa de a „străluci” în felul lui, îi veţi asigura şansa de a-şi câştiga încrederea în el.

Ca o concluzie la cele prezentate, pot să vă spun că, pentru mine, deşi a avea trei copii înseamnă uneori un triplu haos, copilul cel mare încercând permanent să-şi câştige independenţa prin tot felul de strategii „curajoase şi inventive”, cel mic comportându-se ca un răsfăţat încă legat ombilical de mine, iar copilul mijlociu simţindu-se adesea neglijat şi având resentimente, între ei toţi existând o permanentă rivalitate normală pentru familiile cu mai mulţi fraţi, viaţa în acest „haos” reprezintă oaza mea de fericire şi împlinire.

 

Bibliografie

Prosca, E.(2011), Primul născut, al doilea născut şi copilul mijlociu, http://www.qbebe.ro/psihologie/dezvoltare_emotionala/primul_nascut,_al_d...

Revista Garbo (2012), Rivalitatea între fraţi Sindromul copilului mijlociuhttp://kidz.garbo.ro/articol/Copil/10012/sindromul-copilului-mijlociu.html

Rufo, M.(2002), Fraţi şi surori, boală a iubirii, Editura SIGMA, Bucureşti