Comunicarea prenatală verbală şi non-verbală

 Motto:

Maternitatea reprezintă începutul unui nou anotimp interior: cel al iubirii necondiţionate, infinite, de sorginte divină.

Aici este universul în care EU-ul este cel mai fericit. Aici este „acasă”, pentru 9 luni, al viitorului bebeluş care se va naşte. Mami ştie, dar mai ales, simte acest lucru. Pentru că bebeluşul îi comunică lui mami toate stările pe care le traversează în perioada sa de glorie.

Mă întreb dacă voi ştiţi lucrurile acestea? Vă mai amintiţi cum comunicaţi cu mămica voastră în aceea perioadă? Greu de spus, nu-i aşa?

Dar pot să vă împărtăşesc eu din experienţa mea, de trei ori mămică! Poate vă veţi regăsi şi voi printre aceste crâmpeie despre comunicarea din timpul vieţii intrauterine, ca mămică sau ca ... bebeluş încă nenăscut!

A fost odată ca niciodată un sâmburel mic, mic, mic, atât de mic, încât, la început, nici nu ştia că există! Dar încet, încet, a început să crească. În fiecare zi creştea şi începea să simtă că este, într-un spaţiu numai al său. Şi tot aşa, la un moment dat a mai băgat de seamă că se petreceau o mulţime de lucruri acolo, ca într-un joc de lumini şi sunete, iar simţurile sale i-au dat de înţeles că mai exista şi o altă lume, diferită de a sa, lumea de „dincolo”.

M-am gândit eu, oare, că sâmburel luase aminte de sine şi de mine, cu mult înainte ca eu să-l pot simţi prima oară? Nu, pentru că nu ştiam multe dintre lucrurile pe care le-am aflat ulterior. Dar sâmburel ştia. Ştia că eu sunt mămica lui. Ştia, pentru că eu comunicam cu el fără să cunosc că asta fac.

Vorbeamcu el şi îi cântam, zilnic. Dar nu ştiam că mă aude. Şi încă, ce bine! Şi chiar dacă nu mă adresam lui, el tot îmi auzea vocea. Sunetele care îl înconjurau erau foarte diverse, dar vocea mea îi apărea distinctă, şi de câte ori o auzea, îi acorda o atenţie specială. Pentru că era o voce specială, mai puternică decât celelalte voci, de „dincolo”. O voce transmisă la el, direct prin organismul meu. Şi vai, ce mult se bucura atunci! Se bucura pentru că o recunoştea, era „de-a lui”, iar această familiaritate îi crea o stare de calm.

Cercetările în domeniu prenatal au arătat că deja din pântecele mamei, fătul este sensibil la vibraţii şi sunete pe care le simte şi aude. Înregistrate prin piele şi aparatul auditiv, sunetele favorizează trezirea şi dezvoltarea diverselor funcţii mentale şi psihice. În funcţie de tonul şi melodicitatea celor auzite, starea bebeluşului se schimbă, ceea ce semnifică clar că muzica este una dintre căile de influenţare a comportamentului său.

Îmi mângâiam burtica. Dar de fapt, îl mângâiam pe el. Şi el simţea atingerile pentru că îmi răspundea prin mişcări ritmice din mânuţe şi picioruşe. Această comunicare tactilă dintre noi, deşi mediată de stratul protector al pântecului, era aproape mereu diferită şi totuşi atât de autentică!

Simţul tactil (atingerea) este prioritar în procesul de comunicare cu bebeluşul. De altfel, este şi primul simţ care se dezvoltă la făt încă din primele săptămâni de la concepţie. Cele mai recente cercetări în domeniu au evidenţiat chiar o artă a atingerilor pe care mama o poate învăţa pentru a-şi stimula bebeluşul şi a avea o comunicare cât mai autentică cu acesta. Haptonomia, tehnica contactului tactil-afectiv dintre mamă şi făt le învaţă pe tinerele mame să se atingă ca şi cum ar atinge fătul, prelungindu-se spre el, în jurul lui. Prin această comunicare se realizează un schimb afectiv între cei doi, odată cu mişcarea imediată a bebeluşului în pântec. Promotorul metodei, Frans Veldman (1998), consideră că prin această modalitate de comunicare se creează baza ataşamentului, fătul obţinând acea „securitate de bază”, adică aceea stare de siguranţă ce apare ca urmare a relaţiei dintre cei doi şi care este precursoarea dezvoltării viitoare a relaţiei de ataşament.

Mă gândeam permanent la el. Gândurile mele frumoase şi anticipative pentru întâlnirile noastre viitoare îi dădeau şi lui o stare de bine. Simţea aceste trăiri ale mele prin care îi transmiteam toată dragostea mea şi siguranţa de care avea nevoie.

Am aflat ulterior că în timpul sarcinii, emoţiile mamei sunt comunicate chimic fetusului prin placentă, bariera celulară dintre sângele matern şi cel fetal. Moleculele chimice „semnal”, eliberate în sângele mamei ca răspuns la emoţii, traversează placenta şi induc în celulele ţintă ale copilului un efect  identic cu răspunsul produs în celulele ţinta ale mamei. Deşi copilul în dezvoltare nu este conştient de elementele care au produs răspunsul emoţional al mamei, el este conştient de consecinţele fiziologice ale emoţiilor şi de senzaţiile produse. „Fetusul este <marinat> de emoţiile mamei, astfel că el (poate trăi) o gamă întreagă de experienţe, de la cele mai plăcute la cele mai traumatizante” (Anghel, T., 2004, pg.65).

Dar, înainte de toate mângâierile, auzul vocii mele, gândurile şi emoţiile pozitive, încă de la început, pe nesimţite parcă, sâmburel a ştiut că sunt mămica lui pentru că era cineva de la care primea materia primă vitală pentru creşterea şi dezvoltarea sa – hrana şi oxigenul. Fără a prinde de ştire încă de la început, a simţit el ulterior că era ceva, ca un furtun, prin care îi venea seva vieţii ... şi de care altcineva, mai târziu, l-a despărţit, din păcate!

Astfel descrisă experienţa mea şi a lui sâmburel, aţi înţeles cât de numeroase şi vaste pot fi căile de comunicare dintre orice mămică şi bebeluşul ei nenăscut încă. Acesta, încă din burtică, este capabil să poarte un dialog surprinzător cu mămica şi tăticul său, el chiar aşteaptând un semn de la părinţii lui. „Chiar din uter, copilul este capabil să răspundă cu sens experienţei” (D.Chamberlain, 1998, apud Cotigă, A., C., 2004, pg.49).

Trecând într-o notă ştiinţifică, într-o analiză didactică, pot fi identificate cinci canale de transmitere a informaţiilor (Anghel, T., 2004):

- canalul fiziologic se realizează prin cordonul ombilical şi este, cu siguranţă, singura cale de comunicare care se suprimă brusc la naştere şi nu se mai poate reface niciodată;

- canalul empatic stabileşte comunicarea emoţională dintre mamă şi bebeluş, acesta fiind extrem de receptiv la stimulii afectivi emanaţi de mamă, la care reacţionează prin răspuns;

- canalul comportamental reprezintă totalitatea mijloacelor de comunicare dintre mamă şi făt prin care se stabileşte acel dialog autentic verbal şi nonverbal (auzul vocii, muzicii, atingeri, mângâieri);

- canalul energetic se stabileşte între mamă şi bebeluş prin însăşi existenţa câmpului energetic din pântecul matern. Astfel, orice face mama, vibraţia acompaniatoare influenţează fătul. Prin urmare, pe perioada celor 9 luni petrecute împreună, mama şi copilul au o afinitate profundă, fiecare pentru câmpul energetic al celuilalt;

- canalul spiritual realizează acea legătură care se stabileşte între mamă şi făt, diferită de cea pur biologică şi care, se pare, ar fi prima care apare. Unele teorii actuale sunt bazate pe anumite experienţe care validează ideea că, în fond, copiii noştri ne sunt predestinaţi.

Deşi universul intrauterin este atât de fascinant atât pentru bebe, cât şi pentru mămica lui, prin această multitudine de căi de comunicare dintre cei doi, sunt şi mămici (şi mai ales tătici) care nu dau importanţa cuvenită legăturilor ce se pot stabili prin canalele de comunicare. Aceştia consideră că adevărata legătură verbală sau nonverbală cu bebeluşul începe numai după naştere. Dar, potrivit celor ce v-am împărtăşit din experienţele mele, precum şi din evidenţa rezultatele studiilor efectuate de diferiţi psihoterapeuţi (Cotigă, A., C., 2010), lucrurile nu stau chiar aşa. Stimularea prenatală chiar are loc şi este foarte importantă deoarece dezvoltarea intelectuală a viitorului copil începe încă din viaţa intrauterină. Iar prin toate acestea, relaţionarea cu bebeluşul va creea o influenţă pozitivă asupra lui.

Şi încă un plus pe care stimularea şi comunicarea prenatală îl aduc este câştigul facilitării ataşării ulterioare a bebeluşului de părinţi. Cercetările au demonstrat (Cotigă, A., C., 2010) că o bază solidă a acestui ataşament o constituie auzul vocii mamei (şi a tatălui), în mod constant, pe perioada celor 9 luni.

Acum, după ce am traversat experienţa „aşteptării” celor 9 luni de trei ori, ştiu că maternitatea nu începe la naştere, când îţi ţii pentru prima oară bebeluşul în braţe, ci cu mult înainte, încă de la aflarea veştii minunate. Şi mai ştiu că, pe lângă o serie de întrebări fireşti pe care orice viitoare mămică şi le pune („Cum va fi sarcina?”, „Dar naşterea?”, „Cum va fi copilul?”, „Ce o sa fac cu el?”, „Mă voi descurca?” etc.), aşteptarea nu trebuie să fie o simplă ... aşteptare. Este o perioadă de pregătire, de simţire, de adaptare, de cunoaştere, pentru că o nouă etapă a început, iar aceasta nu trebuie ignorată.

Acum ştiu că prin stimularea şi comunicarea prenatală am dezvoltat o legatură mai puternică cu copiii mei şi apreciez faptul că mi-am ascultat instinctele de viitoare mămică chiar din timpul sarcinii!

 

Bibliografie

Anghel, T.(2004), Psihologie prenatală şi perinatală. Naşterea, Editura EUROBIT, Timişoara.

Chamberlain, D.B. (1998), The mind of your newborn baby, Nort Atlantic Books, Berkley.

Cotigă, A.C. (2010), O incursiune în psihologia prenatală. Sarcina, naşterea şi ataşamentul, Editura SPER, Bucureşti.

Veldman, F. (1998), Haptonomie, science de laffectivite, Paris, Press Universitaires de France.