Pacientul psihoterapeut

Oare îşi poate imagina cineva un bucătar care nu îşi gustă propria mâncare? Cum ar arăta, oare, şi ce gust ar avea o astfel de hrană, netrecută prin propriile papile gustative ale bucătarului ei? O să mă întrebaţi acum ce legătură are psihoterapeutul cu bucătarul şi psihoterapia cu bucătăria? Ei bine, răspunsul este simplu: aşa cum bucătarul nu poate face o mâncare gustoasă dacă nu ştie şi nu simte gustativ cum se amestecă ingredientele pe care le foloseşte, tot la fel un bun psihoterapeut nu poate avea acces la ceea ce înseamnă experienţele terapeutice pe care a învăţat să le utilizeze cu pacienţii săi, dacă nu le va simţi, experimenta şi conştientiza pe propria persoană.

Stagiile de formare ale unui psihoterapeut, indiferent de orientarea terapeutică la care ne referim, sunt bineînţeles esenţiale în structurarea şi plămădirea sa ca un bun profesionist, dar, aceasta este o condiţie necesară, nu însă şi suficientă. Dezvoltarea personală aduce şi ea o gamă largă de efecte benefice şi avantaje. Cadrele de lucru în grup îşi au rolul lor bine definit. Cu toţii am trecut prin aceste etape şi cu siguranţă ştiţi la ce mă refer. Dar, poate nu mulţi dintre voi, colegii mei psihoterapeuţi mai tineri, aţi ajuns la o etapă superioară în cariera voastră profesională –aceea de a fi experimentat rolul pacientului psihoterapeut. Despre acest aspect vreau să vă vorbesc astăzi.

Este un subiect de discuţie foarte drag mie. Eu mă număr printre acele persoane care au descoperit psihoterapia ca un stil de viaţă. Practic psihoterapia ca şi pacient cu mult înainte de a o practica din fotoliul terapeutului. După mai bine de 10 ani în care şedinţa săptămânală a făcut parte din viaţa mea, pot să vă spun că aceasta a devenit un ingredient al vieţii mele aşa cum este sportul de întreţinere sau alte conduite de îngrijire personală. Şi totul a început de la necesitatea de a-mi consolida un echilibru în viaţa mea. Nu este nevoie să avem crize existenţiale sau să traversăm evenimente traumatice în drumul nostru pentru a decide că psihoterapia, mai ales pentru pacienţii psihoterapeuţi, ar putea fi ca o ancoră în al oricărui moment.

Şi dacă la început gândeam că va fi un proces temporar, cu un început şi un final bine precizate, pe parcursul lunilor şi apoi al anilor, am ajuns la concluzia că devenisem dependentă de întâlnirea cu mine însămi din fiecare săptămână. Acolo, în cabinetul de psihoterapie întâlneam de fiecare dată o altă latură a mea, poate destul de bine ascunsă sau poate neştiută încă, dar mereu o parte din sinele meu se dezvăluia. Şi să vă mai spun ceva important –în cabinetul de psihoterapie m-am simţit întotdeauna protagonista vieţii mele. Aici, pentru persoana din faţa mea, am fost mereu cea mai importantă, mereu susţinută, mereu în siguranţă, niciodată singură. Aici mi-am permis să plâng, să râd, să fiu tristă, să fiu sinceră, să judec, să-mi exprim furia; uneori am plecat cu soliţii, alteori acestea au apărut, pur şi simplu, la un timp după, şi tot aşa, a existat mereu un timp şi un spaţiu numai al meu în care am învăţat să fiu eu însămi.

Anii au trecut şi iată, acum mă regăsesc în acelaşi spaţiu, terapeutic, dar de data aceasta, trecută de pe canapea pe fotoliul din faţa mea. De pe acest loc, cu siguranţă că lumea se vede altfel. Dar eu ştiu deja acest aspect. Eu ştiu acest lucru pentru că am stat cândva pe canapea ... şi încă mai stau ...

Aşa cum v-am mărturisit deja, psihoterapia este pentru mine un stil de viaţă –acela de a fi sănătoasă, de a creşte suficient de bine, de a trăi viaţa într-un mod fericit.

Şi dacă încă mai ocup locul pe canapeaua terapeutică nu este doar pentru că acest fapt a devenit un stil de viaţă pentru mine, ci pentru că acum, mai mult ca niciodată în trecut, am adăugat un element esenţial care mă „constrânge” cumva –responsabilitatea pe care o am faţă de persoanele care păşesc pragul cabinetului meu. Pacienţii vin, plini de speranţă şi încredere că noi, ceilalţi, de pe fotoliul terapeutului, suntem cei mai în măsură să îi ajutăm. Sunt prea puţini cei care se gândesc vreodată că şi noi suntem tot oameni, ca şi ei, că avem emoţii, sentimente şi trăiri pe care le putem dezvolta în procesul terapeutic, legate de persoana lor. Dar aceasta nici nu este, de fapt, treaba lor. Este treaba noastră. Treaba noastră, ca profesionişti, este să fim conştienţi permanent, încă din prima clipă în care am luat contact cu pacienţii noştri, că vom avea o întreagă gamă de stări sufleteşti în cadrul şedinţelor de terapie, şi chiar între acestea. Pentru că odată ce permitem contactul cu oricine şi orice în viaţa noastră, acest oricine sau orice ne va popula spaţiul intrapsihic, va deveni parte a câmpului nostru. A fi permanent conştienţi de acest fenomen al influenţării resiproce dintre noi şi pacienţii noştri este o cerinţă fundamentală pentru noi ca şi terapeuţi. Şi aici ajungem la ceea ce poartă numele de contra-transfer.

Maroda (2002) vorbea despre acest aspect astfel: „Acceptarea faptului că pacientul şi analistul sunt sortiţi să se mişte unul pe celălalt în moduri misterioase, lasă loc acceptării atât a recipientului cât şi a stimulatorului emoţiilor neaşteptate, intense. Şi această acceptare lasă loc în continuare pentru explorarea celor mai terapeutice modalităţi de lucru la scenele din trecut re-create” (pag. 140). După cum ştim, contra-transferul reprezintă forma de transfer a reacţiilor afective conştiente sau inconştiente ale terapeutului spre pacient. În lucrarea sa din 2005, psihiatrul şi psihoterapeutul G.O.Gabbard ne atrage atenţia că noi, terapeuţii, suntem în mod fundamental mai degrabă asemănători cu pacienţii noştri, decât diferiţi, mecanismele psihologice din stările psihopatologice fiind de fapt nişte extensii ale principiilor implicate în funcţionarea dezvoltării normale. Aşadar, aşa cum pacienţii resimt transferul, terapeuţii resimt contra-transferul. „Întrucât fiecare relaţie curentă este o nouă adăugire la relaţiile vechi, este logic ca psihiatrul să trăiască un contra-transfer, aşa cum pacientul trăieşte transferul, ele fiind procese esenţial identice –fiecare îl resimte în mod inconştient pe celălalt ca o figură din trecut” (ibidem, pag. 38). Aici, fiind în primul rând psihiatru, autorul vorbeşte despre acest tip de profesionist, dar afirmaţia este potrivită pentru orice tip de terapeut, atât din domeniul clinic, cât şi din afara acestuia. De-a lungul istoriei teoriilor cu privire la noţiunea de contra-transfer, aceasta a pornit iniţial de la ideea orientării psihanalitice (Freud, 1912), conform căreia se observaseră o serie de reacţii ale analistului faţă de pacient, considerate ca fiind izvorâte din conflictele nerezolvate din inconştientul analistului. Ulterior, Winnicott (1949) a remarcat o formă diferită de reacţii ale terapeutului, determinate de comportamentul scandalos al pacienţilor (de regulă psihotici), pe care a denumit-o „ură obiectivă”. Era considerată obiectivă prin prisma normalităţii comportamentului oricărei persoane ca răspuns la comportamentele provocatoare ale unor astfel de pacienţi. Din această perspectivă, contra-transferul nu mai era privit ca o reacţie inconştientă a terapeutului faţă de pacient, ci ca una perfect şi total conştientă. În prezent, noţiunea de contra-transfer este privită din ambele perspective, ca fiind „o reacţie reunită creată în clinician (în sensul oricărui tip de terapeut), care rezultă parţial din contribuţia trecutului clinicianului şi parţial din sentimente induse de comportamentul pacientului (Gabbard, 1995, în ibidem, pag. 39).

Concluzia asupra căreia doresc să vă atrag atenţia este aceea conform căreia, indiferent de cauza acestor reacţii pe care noi, ca şi terapeuţi le putem dezvolta în procesul şi relaţia terapeutică cu pacienţii noştri, contra-transferul se poate constitui ca o sursă foarte valoroasă de informaţii referitoare la lumea internă a pacienţilor, dar, în egală măsură, poate fi şi o sursă de interferenţă cu tratamentul pe care îl aplicăm. Prin urmare, „Un psihoterapeut integrativ trebuie să fie capabil să conceptualizeze acest proces intersubiectiv şi relaţional, luând în acelaşi timp decizii bazate pe propria reacţie faţă de pacient, pe măsură ce relaţia se desfăşoară” (Gilbert, Orlans,2013, pag.182).

Drept urmare, eu, ca şi terapeut mă străduiesc să fiu permanent conştientă de reacţiile pe care le simt faţă de comportamentul şi atitudinile pacienţilor mei şi, dacă găsesc la un moment dat că am identificat reacţii contra-transferenţiale pe care nu le pot gestiona, acest aspect face parte, cu siguranţă, din cadrul şedinţelor mele de terapie individuală.

Aşadar, vă încurajez şi pe voi, dragi colegi sau doar dragi cititori, să vă îngrijiţi de propria viaţă, păşind într-un cabinet de psihoterapie –este un mediu sigur şi poate fi soluţia pentru problemele voastre, poate deveni chiar şi stilul vostru de viaţă!

 

Bibliografie

Freud, S. (1912), The dinamics of transference, în The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, vol.12, Tradus şi editat de Strachey, J., Londra, Hogarth Press, 1958, pag. 97-108

Gabbard, G.O.(1995), Countertransference: the emerging common ground, Int J Psychoanal 76:475-485

Gabbard, G.O.(2005), Tratat de psihiatrie psihodinamică, Editura Trei, Bucureşti

Gilbert, M., Orlans, V. (2013), Psihoterapie integrativă. 100 de puncte cheie şi tehnici, Editura LIBER-MUNDI, Bucureşti

Maroda, K.J.(2002), The Power of Countertransference: Innovations in Analytic Technique, Chichester: Wiley

Winnicott, D.W.(1949), Hate in the counter-transference, Int J Psychoanal 30:69-74