ATAȘAMENTUL COPIILOR NOȘTRI FAȚĂ DE NOI, PĂRINȚII LOR (1)

Ați observat vreodată cum își îngrijește o pisică puii după ce îi naște? Sau un câine? Sau o pasăre? Sau ursoaica din imaginea alăturată? Cu siguranță animalele nu au auzit despre atașament, dar, instinctiv ele "îl practică". Ceea ce "practică" ele, în mod instinctiv, cu puii lor reprezintă un anume comportament de atașament: le hrănesc, le apără și le oferă gesturi de tandrețe, prin atingere. Acest tip de comportament face parte din sfera conduitelor care asigură supraviețuirea speciilor. De aici putem trage lesne concluzia că animalele au o predispoziție genetică de a dezvolta un comportament de atașament față de puii lor, iar puii, prin analogie, au o predispoziție genetică de a se atașa de mamele lor.

Observarea răspunsurilor comportamentale ale animalelor ne-a generat nouă, oamenilor, o serie de întrebări pe care am început să ni le punem despre sine. Astfel, prin cercetările asupra comportamentelor înnăscute ale oamenilor, știința a arătat că și specia umană urmează același tipar instinctiv de dezvoltare a atașamentului. Spre deosebire de animale însă, la care acest instinct este rareori afectat, la oameni se constată adesea disfuncționalități în crearea relației de atașament firească între mamă și copilul ei, copilul fiind cel care "plătește" cu deranjamente funcționale care se pot lesne observa în comportamentul acestuia, în special în sfera relațională.

Înainte de a merge către dimensiunile disfuncționalității, vă invit să vedem împreună ce este, de fapt, atașamentul și comportamentul de atașare, cum apare și cum evoluează această legătură emoțională de-a lungul dezvoltării ființei umane și care sunt tiparele de conduite de atașament observate la oameni.

Nevoia de siguranță și protecție

Încă din prima oră de la naștere și multă vreme după, nou-născutul are nevoie de hrană, căldură, somn pentru a supraviețui. Dar oare satisfacerea acestor nevoi fiziologice de bază să fie singura condiție pentru asigurarea unei dezvoltări sănătoase și armonioase? Știm cu toții că nu. A doua condiție, și poate chiar mai importantă decât prima, deși din motive didactice este prezentată secundar, este nevoia de confort, siguranță și liniște emoțională.

Concentrându-se asupra trebuințelor de bază ale nou-născutului, societatea a "ignorat", potrivit nivelului de dezvoltare la care se afla, această nevoie fundamentală a ființei umane, nevoia emoțională, de contact cu mama sa. Astfel, una dintre cele mai importante descoperiri științifice a celei de-a doua jumătăți a secolului douăzeci a fost conștientizarea că nou-născutul are nevoie de mama lui imediat din primele momente ale venirii pe lume. Contactul presupune lipirea piele pe piele, atingere, ținere în brațe și îmbrățișare. Progresele pe care le-a înregistrat știința s-au bazat pe ceea ce am învățat despre mamifere observându-le. Imaginați-vă cum ar reacționa o gorilă dacă i-ar fi luat puiul imediat după ce l-a născut? Astfel, noi, oamenii ne-am apropiat de "normalitatea" comportamentului care este necesar să existe imediat după naștere, comportament care este crucial și care nu se va mai repeta niciodată ulterior.

Cercetările științifice au arătat faptul că această nevoie de contact reprezintă baza formării unui atașament sigur ulterior în viața copilului, adolescentului, adultului, în toate relațiile pe care acesta le va avea. Împlinirea nevoii de contact fizic a nou-născutului cu mama are drept explicație descoperirea că ocitocina, care este cel mai important hormon în procesul nașterii, prin declanșarea travaliului, a contracțiilor uterine și expulzia fătului, precum și în declanșarea și menținerea lactației, are efecte importante și la nivel psihic. Secretată de creier, ocitocina este supranumită "hormonul fericirii" sau "al dragostei" deoarece studiile au arătat că secreția acesteia într-o cantitatea suficientă induce starea de relaxare influențând puternic emoțiile individului.

Dacă ne referim la mame, cercetările au demonstrat că în primele ore imediat după nașterea unui copil femeia are capacitatea de a elibera nivelul maxim posibil de ocitocină. Dacă ne referim la nou-născut, acum înțelegem de ce contactul imediat după naștere a acestuia cu mama sa este cel mai important moment cu care este necesar să își înceapă viața extrauterină - pentru că în acele prime ore de după "furtuna" prin care a trecut pentru venirea pe lume, cel mai bun "pansament" emoțional este contactul cu corpul mamei. Contactul nou-născutului cu corpul mamei asigură acestuia senzațiile familiare de care el are nevoie, prelungind în acest fel senzațiile de protecție, încredere și aparținere trăite anterior în uter.

Prin urmare, prin contactul nou-născutului cu corpul mamei, și al mamei cu corpul nou-născutului, dar și prin schimbul de priviri și miros, amândurora le este stimulată secreția de ocitocină, ceea ce are efecte miraculoase pentru crearea legăturii emoționale între cei doi: mama este stimulată pentru producerea de lapte și pentru efectul de relaxare, iar nou-născutului îi sunt transmise siguranță și încredere că mama este acolo pentru el. Aceasta este cheia relației de atașament - contactul piele pe piele care stimulează secreția de ocitocină, hormonul "dragostei mamă-copil", cu efecte de liniștire atât asupra nou-născutului, cât și asupra mama.

John Bowlby, întemeietorul cercetărilor despre atașament a observat că atunci când sunt separați de mamă, copiii trăiesc stări de stres intens, chiar dacă aceștia sunt hrăniți și îngrijiți de alte persoane. Ca atare, deși hrana și asigurarea condițiilor de supraviețuire sunt vitale pentru nou-născut, căldura și grija maternă sunt cele care asigură sentimentul de siguranță și protecție de care bebelușul are nevoie, pentru că aceasta este nevoia fundamentală a ființelor, dobândită genetic.

Ce este atașamentul?

Nevoia de siguranță și protecție a ființelor umane conduce la exprimarea ei în comportament prin ceea ce numim atașament, aceea legătură afectivă specială pe care copilul o construiește față de cel/cea care îl îngrijește încă din primele clipe de viață. De regulă și așa cum ne-am dori, persoana care îngrijește nou-născutul este mama, dar sunt și situații în care o altă persoană exercită acest rol: tatăl, bunica, bona, asistenta maternală etc. În astfel de situații, această persoană devine figura de atașament a copilului, figura cu care el se află în schimb emoțional.

Prin urmare, atașamentul este de fapt prima relație emoțională, de dragoste, care apare între mamă și copil și putem să ne-o imaginăm ca un înveliș protector în care se construiește copilul. Din păcate însă, această primă legătură emoțională care ar trebui să aibă un rol protector, nu este în toate situațiile una de dragoste și nu are întotdeauna un rol protector. Această relație afectivă poate fi una deficitară, disfuncțională și cu efecte mai puțin pozitive pentru copil. Astfel, putem vorbi despre diferite forme de atașament.

Dar haideți să înțelegem mai întâi cum anume se formează aceste tipuri diferite de legături afective.

Cum se formează atașamentul?

Așa cum am arătat până acum, ceea ce îl determină pe copil să dezvolte, să construiască legătura de atașament este nevoia lui de securitate și de a se simți în siguranță. "Micul om se naște într-o lume înspăimântătoare pentru el, unde totul este nou și el caută să se agațe (instinctiv) de orice persoană care îi acordă îngrijire și hrană, căldură și afecțiune pentru a putea supraviețui. Până la 3 luni atașamentul este indiscriminant. Oricine îl ia în brațe, e binevenit! Până la 4 luni copilul nu este atent la lucrurile din afara lui. După această vârstă apare așa zisa revolutie a mâinilor, când copilul își privește mânuțele. E momentul în care el începe să aibă atenție față de obiectele din jur și pentru modul în care relaționează cu anumite persoane, dar nu vorbim încă de atașament. Mama știe să-l țină în brațe mai bine decât tata, și atunci sigur, va prefera brațele mamei. De la 6 luni el începe să își construiască o relație preferențială cu o persoană, cu figura de atașament (care este mama de obicei), iar la 7 luni putem deja identifica cine este această figură, pentru că atunci când plânge, numai când vine mama să-l ia în brațe se liniștește" (Ana Muntean, Conferința "Atașamentul părinte-copil, baza relațiilor sănătoase", București, 17,18 februarie 2018).

În funcție de modul în care mama/persoana de atașament răspunde nevoilor emoționale ale copilului, începând de acum, copilul va dezvolta un anume tip de atașament. "Atunci când mama îi poate asigura copilului o stare de siguranță, netulburată de teama și frica de a o pierde, atunci când ea este caldă, constantă, blândă, disponibilă față de nevoile fizice și emoționale ale copilului, cel mai probabil copilul va dezvolta un atașament securizant. El va învăța să asocieze mama cu bunăstarea, confortul și reducerea primejdiei și o va vedea ca pe un refugiu pentru trăirile stresante pe care le încearcă. Pe baza acestei experiențe trăite, ulterior, ori de câte ori se va simți dezamăgit, respins, copleșit, în pragul eșecului sau doar speriat, bolnav sau descurajat, copilul se va întoarce la mamă pentru a-și recăpăta starea de confort și siguranță de care are atâta nevoie pentru a se putea reîntoarce apoi în expediția vieții.

Atunci când mama este mai puțin disponibilă, responsivă față de nevoile fizice sau emoționale ale copilului, când nu-i înțelege plânsul, sau poate se află ea însăși într-un moment dificil, copilul nu înțelege răspunsul mamei și devine temător că o va pierde. Astfel, sentimentul de securitate dispare, și copilul se va lupta să-și revendice acea mamă disponibilă care poate să-i asigure siguranța, care poate să-l aline, să-l apere, să-l înțeleagă și să fie lângă el.

Orice copil separat de mama sa sau de figura de atașament va avea reacții emoționale puternice (cum ar fi plâns, furie, anxietate) care au rolul de a restabili accesul la mamă. De exemplu, atunci când mama pleacă, este indisponibilă, absentă sau nu este prezentă în relația din care copilul se hrănește emoțional, el se va simți în pericol, iar frica va declanșa comportamente de căutare a prezenței ei (plâns, mânie etc.), comportament ce va descuraja mama să fie plecată, indisponibilă pe viitor. Anxietatea, frica, amenințarea indisponibilității părintelui vor menține copilul într-o stare de neliniște\teamă, el nu se va putea bucura de o bază sigură de la care să poată pleca în explorare\cunoaștere, ci mai degrabă va rămâne în stare de alarmă continuă. Simțindu-se mereu amenințat de indisponibilitatea părintelui, copilul își va crea căi sau strategii nesănătoase, nesigure de a se adapta sau a supraviețui mediului și unor adulți mai puțin ofertanți. Când mama înțelege comportamentele copilului provocate de teamă\spaimă\distanță\nesiguranță și vine către copilul ei pentru a-l reasigura, copilul capătă încredere în ea și se simte protejat, ceea ce îi va dezvolta un atașament sănătos.

Este un du-te-vino, către lume și înapoi, către mamă, în care mama este oaza de siguranță. Ea este veșnic acolo, orice și oricum ar fi. Aceasta îi dă copilului siguranță și, mai târziu, valoare: "Eu sunt cineva!" Stima de sine pleacă de la o bază sigură, o mamă care te iubește orice ar fi (necondiționat) și este acolo disponibilă, blândă, bucuroasă, reflexivă. Astfel copilul își crează o strategie pentru a putea menține o legătură cu îngrijitorii săi, care îi asigură supraviețuirea, dat fiind că puiul de om are nevoie de o perioadă mai lungă de timp, comparativ cu celealte mamaifere, pentru a fi independent. Adultul îi asigură securitatea fizică și emoțională pentru a se putea dezvolta creându-i printr-un atașament securizant un înveliș protector în care copilul să se poată construi" (ibidem).

Dacă această nevoie primordială a puiului de om este satisfăcută, ea devine baza tuturor achizițiilor cognitive, fizice și emoționale ulterioare ale copilului, necesare pentru o dezvoltare sănătoasă și echilibrată. Numai dacă copilul se simte în siguranță, el își va permite să își manifeste curiozitatea și comportamentul explorator pentru tot ceea ce îl înconjoară, deci va putea să își urmeze pașii firești în dezvoltarea lui.

Deci, "Legătura primară de atașament este determinată de disponibilitatea, sensibilitatea și responsivitatea adultului (persoanei de referință din viața copilului) și, la rândul ei determină dezvoltarea personalității viitorului adult" (ibidem).

Tipuri de atașament

Felul în care se desfășoară interacțiunea dintre mamă și copil până la finalul primului an de viață a bebelușului va determina un anume tip de atașament care va deveni modelul acestuia de raportare la viață și la evenimentele vieții și modelul după care își va construi viitoarele interacțiuni și relații de iubire.

Cercetările au arătat că există patru tipare de legături de atașament care se pot dezvolta între copii și părinții lor (Mary Ainsworth, Mary Main):

1. Securizant
2. Evitant
3. Ambivalent
4. Dezorganizat

Primele trei tipare de atașament reprezintă strategiile pe care le dezvoltă copilul în relație cu persoana care îl îngrijește, cu scopul de a funcționa și a menține această legătură afectivă. Ultipul tipar nu are o strategie de adaptare în funcție de modul de funcționare a adultului.

Despre tipurile de atasament si modalitatea in care acestea influențează legăturile viitorului adult, dar și despre ce putem face noi, ca și părinți, pentru a asigura un atașament sigur copilului nostru, găsiți în partea a doua a acestui articol.