ATAȘAMENTUL COPIILOR NOȘTRI FAȚĂ DE NOI, PĂRINȚII LOR (2)

15.05.2018

Așa cum aminteam în articolul anterior, atașamentul este prima relație emoțională, de dragoste, care apare între mamă și copil și putem să ne-o imaginăm ca un înveliș protector în care se construiește copilul. Din păcate însă, această primă legătură emoțională care ar trebui să aibă un rol protector, nu este în toate situațiile una de dragoste și nu are întotdeauna un rol protector. Această relație afectivă poate fi una deficitară, disfuncțională și cu efecte mai puțin pozitive pentru copil. Astfel, putem vorbi despre diferite forme de atașament (Mary Ainsworth, Mary Main):

Securizant
Evitant
Ambivalent
Dezorganizat
Primele trei tipare de atașament reprezintă strategiile pe care le dezvoltă copilul în relație cu persoana care îl îngrijește, cu scopul de a funcționa și a menține această legătură afectivă. Ultipul tipar nu are o strategie de adaptare în funcție de modul de funcționare a adultului.
Înainte de a descrie fiecare dintre cele patru tipuri de atașament, doresc să vă arăt cum anume influențează legătura emoțională primară dintre copil și persoana care îl îngrijește gândirea, perspectiva despre lume și viață a copilului și comportamentul acestuia, ceea ce duce, în final, la formarea unui anume tip de atașament.
Cum se manifestă comportamentul de atașament?
Legătura emoțională care se creează între nou-născut și mama lui încă din prima oră de viață are la bază, așa cum arătat, nevoia primordială a ființei umane de a fi protejată. Iar această nevoie a copilului se articulează cu capacitatea mamei de a oferi protecție. Din primul moment al venirii pe lume, ființa umană este expusă experiențelor exterioare pe care le percepe ca factori de stres. Ieșind din "coconul" intrauterin, copilul este copleșit de teamă în fața multitudinii de stimuli din mediul înconjurător și se îndreaptă, instinctiv, spre mamă. Și pe parcursul vieții sale apoi, în toate situațiile noi sau în cele în care ceva nu înțelege, copilul va trăi experiențele cu disconfort și va căuta, similar, protecție. Aceasta este modalitatea în care ființa umană se dezvoltă, prin experiențele pe care le trăiește. Iar calitatea trăirii acestor experiențe este dependentă în mod direct de disponibilitatea pe care copilul o simte din partea persoanei care îl îngrijește.
Comportamentul de atașament, prin care înțelegem atât comportamentul copilului cât și pe cel al adultului protector (sau nu) este așadar declanșat de situațiile percepute ca stresante. În situațiile percepute astfel copilul se îndreaptă spre adult pentru protecție, iar acest adult (chiar dacă nu este mama) reprezintă pentru el, figura de atașament.
Figura de atașament este baza de siguranță a copilului, persoana în care are cea mai mare încredere că îl poate proteja în orice situație pe care acesta o percepe ca fiind periculoasă. Siguranța pe care copilul o simte, dacă există, îi crează acestuia liniștea de care are nevoie pentru a explora lumea, cu toate pericolele acesteia, pentru că el știe că orice i se va întâmpla, va avea unde să se întoarcă. Prin acest "du-te-vino" de la figura de atașament spre lume și înapoi copilul se dezvoltă, "cucerește" lumea, își construiește imaginea și încrederea în sine, dar își creionează și o anume percepție despre oameni și relațiile pe care le poate avea cu aceștia. În acest fel, copilul își "desenează" de fapt un anume scenariu, un tipar comportamental conform cu care se va manifesta de-a lungul vieții sale. Acesta este un model despre propria reprezentare dar și despre reprezentarea celorlalți, foarte puternic internalizat, la nivel inconștient, care "dictează" din umbră toate relațiile ulterioare ale copilului.
Astfel, de-a lungul vieții relațiile cu propria persoană, dar și cu ceilalți, în special cu persoanele semnificative (partener de cuplu, copil, prieten, coleg, șef etc.) se vor desfășura conform așteptărilor pe care copilul le-a avut de la figura de atașament și mai ales conform modalității în care figura de atașament a răspuns acestor așteptări în momentele în care copilul a avut nevoie de protecție. Dacă în astfel de momente copilul a perceput că adultul este disponibil și că poate avea încredere în el, atunci convingerea care s-a formulat în forul lui interior a fost: "Sunt important, sunt iubit necondiționat, sunt valoros, deci pot să am încredere în mine și în ceilalți, iar lumea este un loc sigur pentru mine". Dacă, în schimb, în astfel de momente copilul a perceput indisponibilitatea adultului, aceasta a fost asociată cu convingerea că "Nu sunt suficient de important, nu sunt iubit necondiționat, nu pot să am încredere în mine și nici în ceilalți, prin urmare lumea este un loc periculos pentru mine. "Exersând" o anume manieră de conduită, în timp, copilul dezvoltă o strategie comportamentală, vizibilă mai ales în situații percepute ca stresante, care reprezintă tipul său de atașament.
Descrierea tipurilor de atașament
Atașamentul Securizant se construiește prin internalizarea unei model comportamental format de copil în raport cu un adult iubitor, sensibil, de încredere, care îl îngrijește și îl protejează, un adult care este responsiv la nevoile copilului. Cu un astfel de adult, copilul își va dezvolta încrederea în figura de atașament, încrederea în sine însuși și, implicit, încrederea în ceilalți din jurul său pentru că ceea ce îl ajută este faptul de a se simți în siguranță, securizat. Cu o bază solidă în acest sens, în momentele de teamă, de nesiguranță cu care se va confrunta în viața lui, copilul va căuta figura de atașament, știind că poate cere și primi ajutor. Experiențele anterioare, formate în perioadele sale timpurii i-au confirmat acest fapt, iar acum încrederea este piesa centrală în atitudinea pe care o are față de sine și față de ceilalți. În acest tip de atașament sănătos, securizant, copilul se simte iubit și poate explora lumea, o poate experimenta cu dorință, o poate creea pentru el.
Atașamentul Evitant se construiește de către copilul aflat în relație cu un adult mai puțin disponibil pentru el, un adult care nu îl protejază când acesta se confruntă cu situații pe care le percepe ca fiind periculoase, în care îi este frică. Un astfel de adult este acela pentru care propriile nevoi au prioritate în fața nevoilor copilului. O astfel de indisponibilitate va genera pentru copil un anume comportament guvernat de convingerea că la greu trebuie să te descurci singur, pentru că nimeni nu îți va veni în ajutor. Ca urmare, în situațiile percepute ca fiind solicitante conduita copilului va fi una de evitare a figurii de atașament, de evitare a celorlalți și de căutare de soluții în care se va baza exclusiv pe propria persoană. Neîncrederea este piesa centrală în atitudinea pe care o dezvoltă față ceilalți, față de lume, aceasta fiind generată de neîncrederea pe care a experimentat-o față de figura de atașament, care nu a arătat disponibilitate și siguranță, ci dimpotrivă, nesiguranță, insecuritate. În situații anxiogene, copilul nu va cere ajutor figurii de atașament, ci va face eforturi pentru a se confrunta cu "pericolul" perceput.
Atașamentul Ambivalent se dezvoltă de copilul aflat în raport cu un adult față de care a experimentat și ajutor și siguranță, dar și indisponibilitate și nesiguranță, alternativ. Acest tip de adult este unul inconstant în comportamentul său față de copilul, ceea ce face ca cel mic să experimenteze confuzia și să se străduiască permanent să-l determine pe adult să fie așa cum este uneori - securizant. În această încercare confuză copilul descoperă comportamentele de seducție dar și ieșirile de agresivitate față de adult, sau chiar autoagresivitate, cu scopul de a obține de la acesta ceea ce are nevoie, disponibilitatea lui. Iar efortul de energie pe care acesta îl cheltuie este foarte mare, în detrimentul dezvoltării sale. Relațiile copilului cu persoanele semnificative din viața lui vor fi dominate de neîncredere și de nevoia imperioasă de a-i manipula pe aceștia astfel încât să le capteze întreaga atenție asupra sa. Imprevizibilitatea figurii de atașament cu care este în raport copilul va genera o permanentă frustrare care se va observa în comportamente agresive ale copilului în situații în care acesta resimte nemulțumire.
Atașamentul Dezorganizat se dezvoltă la copilul care este în relație cu un adult absent (atât fizic, dar și psihic) din viața acestuia, dar și cu un adult violent sau abuzator. În astfel de situații, fiind traumatizat, copilul nu mai construiește un tipar comportamental fix, ci toată energia lui este utilizată pentru a supraviețui. Prin urmare, în situații percepute ca fiind periculoase, copilul nu va reacționa după un tipar, pentru că nici o figură de atașament nu a existat. Practic, legătura afectivă între copil și un adult neexistând, acesta nu și-a putut forma un comportament prin repetare. Ca urmare, în astfel de situații copilul va reacționa în funcție de circumstanțe și va adopta din caracteristicile celorlalte trei tipuri de conduite descrise anterior. Neavând un sprijin emoțional în viața sa, copilul nu se mai poate construi pe sine însuși, nu-și poate dezvolta sentimentul continuității, nu-și poate construi strategii comportamentale proprii. Acest copil va fi permanent dezorientat și dezorganizat în comportamentul său.
Concluzia este că tipul de atașament pe care copilul și-l dezvoltă din primul moment al vieții în raport cu persoana care îl îngrijește nu reprezintă doar o strategie comportamentală care îl conduce în situații și relații, ci se constituie ca perspectivă prin prisma căreia acesta privește viața, lumea și pe sine însuși, având la bază internalizarea unui model construit prin modelarea creierului influențată de propriile experiențe.
Cum influențează tipul de atașament relațiile viitorului adult?
Calitatea atașamentului, a legăturii emoționale create între copil și adult va impregna, după cum spuneam, toate relațiile semnificative ale viitorului adult cu persoanele din viața sa, dar în primul rând va impregna rolul de partener de cuplu și rolul de părinte.
Astfel, adulții care au creat un Atașament Sigur sunt copiii care au fost în contact cu figuri de atașament/părinți atenți și responsivi la nevoile lor emoționale. Acești copii devin adulții care au o imagine de sine pozitivă și o stimă de sine ridicată, dar care au o părere bună și despre ceilalți, despre partenerul de viață. Starea lor interioară de bine se răsfrânge și asupra relațiilor pe care le au cu cei din jur. În cuplu sunt adulții care se simt bine în intimitate, dar care se simt bine și în afara intimității, pentru că în relația lor se bazează pe încredere. Se pot bucura de autonomie în relație și nu simt nevoia să își "sufoce" partenerul și să îl verifice. Sunt adulții responsabili, sinceri, direcți și asumați.
Adulții care au creat un Atașament Evitant sunt copiii care au avut parte de figuri de atașament/părinți distanți, care nu au răspuns nevoilor lor emoționale. Ca urmare, acești copii "au învățat" să-și inhibe nevoia de atașament ca răspuns la refuzurile fizice și emoționale venite din partea adulților, la indisponibilitatea acestora, primite ori de câte ori copilul se apropia pentru confort și protecție. În timp, pentru a se proteja de dezamăgiri ei își reprimă nevoile și emoțiile, creându-și o pavăză din a nu se arăta niciodată vulnerabili. Prin "exersarea" acestor mecanisme, acești copii devin niște adulți care vor evita relațiile, contactele cu ceilalți din teama inconștientă de a nu fi refuzați și respinși. Acești copii devin adulții care nu au încredere în ceilalți și care generează disconfort în intimitate, manifestând comportamente conflictuale. Sunt adulții care pot simți adesea emoții puternice de tristețe, durere, agresivitate, furie. Având convingerea că nu se pot baza pe nimeni și că nu trebuie să își arate niciodată vulnerabilitatea, acești adulți se vor feri de intimitate și de investițiile emoționale. Prin urmare vor alege parteneri fie la fel ca și ei, "sterili" emoțional, fie cu un alt tipar de atașament, dar cu care comportamentul lor va fi tot rece și neimplicat afectiv. Cel mai probabil, relațiile acestor adulți se vor finaliza prin rupturi și despărțiri.
Adulții care au creat un Atașament Ambivalent sunt copiii care au avut parte de figuri de atașament/părinți inconstanți în comportamentul față de ei, ceea ce le-a generat un permanent sentiment de incertitudine, nesiguranță. Nesiguranța generează îndoiala în disponibilitatea persoanei de atașament, ezitare și o anxietate de separare (teama de a nu fi abandonați). Nesiguranța generează și existența permanentă a preocupării de a "ghici" în ce stare este celălalt, pentru a se putea adapta corespunzător. Toate acestea limitează și îngrădesc curiozitatea și comportamentul de explorare. Ca urmare, acești copii devin adulții care au o frică permanentă de a nu fi părăsiți și, prin urmare, comportamentul lor este în funcție de persoana a cărei atenție nu doresc să o piardă, deci pot face orice, în orice situație pentru a păstra legătura afectivă cu aceasta. Acești copii devin adulții care nu au încredere în sine și care se simt permanent vinovați de ceva. Teama de a fi respinși sau abandonați îi "paralizează" pe acești adulți deoarece credința lor este că mai devreme sau mai târziu, pentru că nu sunt buni la nimic, vor fi părăsiți. În relațiile intime acești adulți vor fi hipervigilenți spre a identifica orice indiciu care le poate confirma scenariul negativ al abandonului și vor avea nevoie, permanent, de reasigurări din partea partenerului că totul este în regulă. Solicitarea acestui tip de comportament din partea partenerului necesită un efort susținut și, de regulă, nu poate fi unul de lungă durată, deci și relațiile adultului cu acest tip de atașament, cel mai probabil, nu vor fi lungi.
Adulții cu un Atașament Dezorganizat de regulă nu stabilesc legături în viața lor.
Vestea bună este că, deși acest model, al atașamentului primar, este foarte puternic impregnat în neuropsihologia noastră, comportamentul de atașament, aferent unui anumit tip, nu rămâne neapărat stabil pe parcursul vieții, ci poate cunoaște anumite schimbări.
Dar, deși este mai ușor să creștem un copil sănătos (emoțional) decât să reparăm un adult disfuncțional, acest lucru nu este imposibil. Chiar dacă tipul de atașament nu poate fi schimbat, comportamentul de construire a relațiilor cu propria persoană și cu cei din jur poate fi modificat, în primul rând prin conștientizare și mai apoi prin depășirea disfuncțiilor într-un cadru terapeutic. Pentru persoana (copil sau adult) care apelează la specialist, psihoterapeutul va prelua rolul figurii de referință într-un cadru securizant, vindecând relația primordială și creând bazele schimbării comportamentului.
Cum putem construi pentru copiii noștri un atașament securizant?
Așa cum am arătat anterior, bazele atașamentului se pun începând din primele luni de viață. Din a doua jumătate a primului an de viață tipul de atașament devine observabil. Următorii doi ani sunt foarte importanți și definitorii în dezvoltarea sistemului de atașament al ființei umane. Dar nu este întotdeauna ușor ca părinții să asigure, în această perioadă critică, o legătură afectivă securizantă pentru copil. Multe din experiențele trecute sau prezente din viața părinților sau a copilului pot schimba traiectul firesc al dezvoltării emoționale, adică pot influența reușita asigurării echilibrului și siguranței afective.
De o importanță crucială în stabilirea atașamentului este mama. Ea este cea care prin atitudinea ei blândă, disponibilă, încurajatoare, va crea o bază de securitate și prin urmare un copil sigur, încrezător în forțele proprii și cu o imagine de sine pozitivă. Înțelegându-ne cât mai bine copilul și fiind prezente în relația cu el, noi, mamele, putem răspunde adecvat nevoilor lui și putem participa mai bine în această relație emoțională cu el. Dar nu numai mamele au un rol în crearea atașamentului copilului, ci și tatăl, figura acestuia fiind la fel de importantă în dezvoltarea copilului.
Cum putem să fim mai atenți la nevoile copilului și să-l înțelegem? Ținând cont de câteva aspecte simple. În primul rând, atunci când comunicăm cu copilul nostru, este nevoie să îl privim în ochi, cu afecțiune, din privirea noastră el să simtă o emoție pozitivă care să îi transmită siguranță și fericire. Contactul vizual menține conversația și atenția copilului la noi, întârindu-i acestuia, totodată, sentimentul că este important pentru noi, atât persoana lui, cât și mesajul pe care ni-l transmite. Un alt aspect important este să avem în atenție ce emoții exprimă fața noastră în comunicarea cu copilul sau doar în prezența lui. Dacă noi vom exprima preponderent tristețe, supărare, îngrijorare, copilul va prelua și aceste stări, dar și expresiile faciale care le acompaniază, iar în timp, vom descoperi un copil trist, preocupat și vom pune aceasta pe seama faptului că el are o problemă. O față zâmbitoare sau cel puțin relaxată îi va imprima copilului o stare de bine și siguranță. Tonul vocii este foarte important, deasemenea. Când este mic, copilul nostru nu înțelege sensul cuvintelor pe care le folosim, dar poate face diferența dintre un ton care este aspru, indiferent sau preocupat și un ton care transmite sensibilitate, interes, preocupare, și înțelegere, aceste două maniere de a vorbi influențând starea lui emoțională în mod diferit. Îmbrățișările și atingerile sunt baza dezvoltării creierului deoarece prin felul în care ne atingem copilul, îi transmitem stările noastre emoționale. Cu cât ne vom îmbrățișa copilul mai frecvent, cu atât acesta se va dezvolta mai armonios și va avea mai multă încredere în sine și în lumea înconjurătoare. Cu cât ne vom raporta la copilul nostru ca la o persoană cu adevărat importantă pentru noi și nu doar "ca la un copil", cu seriozitate și autenticitate, cu atât șansele ca el să crească frumos sunt mai mari. Iar pentru acesta este nevoie doar să fim mame/tați/ SUFICIENT DE BUNI pentru copiii noștri!
Un atașament sănătos, adică unul sigur, este puntea copilului către independență și libertate interioară, către autonomie, către construirea relațiilor sănătoase pe tot parcursul vieții și este primordial în sănătatea sa mentală. Deci, un copil fericit este un copil cu un atașament sănătos!