„Cei trei iezişori” – Complexul de rivalitate fraternă

Motto:

„Trei iezi cucuieţi,

Uşa mamei descuieţi!

Că mama v-aduce vouă:

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe, ...”

(„Capra cu trei iezi", Ion Creangă)

V-aţi gândit vreodată cum este sau cum ar fi să fiţi mămică de trei copii? Eu trăiesc această experienţă, acest dar de la Dumnezeu. De cele mai multe ori în viaţa mea, am realizat ceea ce mi-am propus, dar să am trei copii, nu numai că nu mi-am propus niciodată, dar nici măcar nu l-aş fi crezut pe acela care mi-ar fi spus că aşa avea să se întâmple. Pentru că pare aproape ireal să dai naştere la trei suflete, acum, în prezentul nostru în care viaţa este mult prea severă şi timpul mult prea scurt pentru a lăsa lucrurile după voia celui de sus. Şi totuşi, uneori, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, spune o vorbă din bătrâni.

Copiii, planificaţi sau nu, sunt darurile Domnului, dar în aceeaşi măsură, ale tale. Vin pe lume suflete pure şi nevinovate, aşteptând, parcă, să te pătrundă, să te savureze, să te aibe numai pentru ei. Şi aşa apare suferinţa născută din rivalitatea dintre fraţi. „Este jucăria mea şi nu ţi-o dau şi ţie” sau „Este mămica mea, ia mâna de pe ea!” reprezintă, pentru copiii fraţi, cam tot acelaşi lucru.

Dar nu întâmplător am adus vorba despre mine. Experienţa de viaţă cu trei copii, lăsând deoparte litera cărţii, mi-a clarificat foarte mult adevărul despre „cum este să fii mai mulţi la părinţi” şi despre „educaţia copiilor în familiile cu fraţi”. Ca mamă cu mai mulţi copii, dar fără experienţă fraternală, nu îmi este uşor să-i înţeleg, să le anticipez nevoile şi să îmi imaginez câte ceva din universul lor interior. Îmi folosesc la maxim empatia şi toate cunoştinţele pe care le-am acumulat până în prezent. Cu toate acestea, constat mereu că mai am multe de învăţat, de aflat, de făcut. Nu pare că poţi fi niciodată destul de pregătit pentru realitatea complexă în care te afli când ai mai mulţi copii. Şi asta, chiar şi din simplul motiv că ei sunt trei, iar tu eşti una.

Îmi propun, aşadar, să vă împărtăşesc unele aspecte, pe care sunt convinsă că mulţi le cunoaşteţi, dar tot la fel de mulţi, nu.

Când ne referim la gelozia dintre fraţi, vorbim despre un tip „normal” de gelozie. Cu toate acestea, chiar dacă este normal, aceasta nu înseamnă că, noi, ca părinţi, nu suntem datori să facem ceva pentru a gestiona situaţia.

Cunoscut şi sub numele de „complexul lui Cain”, după celebra întâmplare biblică dintre Cain şi Abel, complexul fratern se referă la „pătrunderea nedreaptă” a celuilalt în lumea noastră şi la sentimentele asociate: gelozie, furie, violenţă. Manifestarea acestui complex în raport cu fratele, în copilărie, se poate transforma, la adolescenţă, în comportamente de rivalitate faţă de orice persoană susceptibilă de a intra în competiţie pentru a obţine o laudă, o promovare la serviciu, o ascensiune socială, un beneficiu sentimental. Acest complex se asociază cu agresivitate, ostilitate, ironie faţă de rival sau revendicare faţă de persoana de la care se aşteaptă să se obţină preferinţa, găsind-o pe aceasta vinovată pentru protecţia rivalului. De cele mai multe ori, în copilărie, această persoană este mama. Faţă de aceasta se exprimă cel mai des nemulţumirea, frustrarea şi impulsivitatea, deoarece sunt sentimente determinate de rivalitatea fraţilor pentru dragostea, atenţia, favorizarea sau exclusivitatea cu mama.

Se pare că fiinţa umană moşteneşte emoţia de gelozie de la rivalitatea instinctivă a regnului animal. În copilărie, gelozia fraternă apare odată cu venirea nou-născutului în familie. Pentru fratele mai mare, este o emoţie pe care nu a cunoscut-o până atunci. Şi, odată cu ea, acesta poate încerca toată pleiada de sentimente cu conotaţie negativă, precum neîncredere în propria persoană, singurătate, nesiguranţă şi chiar ură faţă de cel mic. Dintr-o dată tot universul său afectiv se năruie. Obişnuit cu toată atenţia părinţilor, este dificil pentru el să facă faţă situaţiei de competiţie. Fratele mai mare este cel mai implicat din toată familia, pentru că se simte dintr-o dată foarte ameninţat. Să-şi vadă mama ţinând aproape permanent în braţe un alt copil este destul de dificil. Chiar dacă înţelege noua situaţie, mintea sa fiind pregătită să priceapă această schimbare, sufletul nu îi răspunde în aceeaşi măsură, afectivitatea neputându-şi-o controla. De aceea este posibil să se simtă abandonat, înlocuit, trădat sau chiar exclus. Indiferent de ceea ce fac părinţii în astfel de situaţii, chiar dacă fac ceea ce trebuie, gelozia copilului mai mare nu va dispărea complet niciodată. Poate predomina şi în adolescenţă sau în perioada adultă, acompaniată mai mult sau mai puţin de comportamentele aferente.

Nu există un şablon al comportamentului de gelozie, dar, în general, în încercarea sa de a se adapta la noua situaţie, fratele mai mare se poate manifesta prin gesturi regresive, determinate de dorinţa inconştientă de a-l imita pe cel mic. Astfel, el va putea dori să bea cu biberonul, să fie spălat de mama în aceeaşi manieră ca fratele său, să aibe şi el suzetă, să poarte din nou pampers etc. Un alt gen de comportamente pot fi cele de introversie şi tristeţe. Închiderea în sine, observând şi reflectând noutatea situaţiei, poate face din copilul vesel de altădată unul mai puţin comunicativ şi jucăuş. Totodată, copilul poate deveni iritat şi obraznic, stări cu care se întâlnea rar înainte. În unele situaţii, încercarea de a atrage atenţia părinţilor asupra sa, poate determina să aibe şi comportamente involuntare, mai accentuate, cu conotaţie psihosomatică precum dureri de burtă, vise ciudate, mâncărimi ale pielii etc. Incontinenţa urinară, refuzul mâncării, agitaţia si nervozitatea pot fi, de asemenea, simptome ale geloziei.

Chiar dacă nu toţi copiii reacţionează la fel la apariţia unui frăţior, ei aleg comportamente dintr-o plajă specifică vârstei pe care o au la momentul naşterii celui mic. Astfel, dacă fratele mai mare are până în 2 ani, el este prea mic pentru a înţelege foarte bine ce schimbări aduce noul-născut în familie, ce avantaje şi dezavantaje presupune a avea un frate mai mic. Prin urmare, aceasta se consideră a fi perioada ideală pentru naşterea celui de-al doilea copil. Dacă primul copil are înre 2 şi 5 ani, este o situaţie destul de dificilă deoarece această vârstă este perioada egocentrismului şi a atitudinii de protest faţă de autoritatea părinţilor. Fiind o perioadă mai delicată din punct de vedere al dezvoltării psihologice, apariţia unui nou membru în familie poate accentua problemele deja existente, iar generarea geloziei faţă de fratele mai mic este aproape inevitabilă. Dacă fratele mai mare are peste 6 ani, legătura relaţională dintre cei doi este foarte probabil a fi una bună. Copilul cel mare este acum capabil să împărtăşească cu părinţii săi bucuria şi emoţia venirii pe lume a bebeluşului. El este acum mai înţelegător, mai tolerant şi mai dispus să facă compromisuri în privinţa atenţiei care i-a fost acordată până la momentul naşterii fratelui său. În plus, cu cât vârsta primului copil este mai mare, cu atât ajutorul din partea acestuia pentru părinţi, poate fi mai substanţial. Din punctul de vedere al părinţilor, este perioada ideală pentru aducerea pe lume a încă unui copil.

Din proprie experienţă, pot să vă împărtăşesc cum au reacţionat copiii mei la venirea pe lume a fraţilor mai mici. Între fetele mele, Patricia (8 ani) şi Bianca (2 ani) sunt şase ani diferenţă, iar între fete şi băiat, Tudor (2 luni) sunt opt ani şi respectiv doi ani diferenţă. Prin urmare, am putut observa comportamente diferite de exprimare a geloziei în funcţie de vârstă. Totodată, am putut cunoaşte şi experimenta diverse modalităţi de a gestiona relaţiile dintre mine şi copii, precum şi între copii. Ca mamă, şi deci persoană cheie în familia mea, am exersat determinarea şi influenţarea comportamentelor copiilor în scopul clădirii unor relaţii frumoase şi sănătoase între ei, precum şi pentru diminuarea, pe cât posibil, a sentimentului de gelozie care a apărut, inevitabil.

Când a apărut cel de-al doilea copil în casa noastră, Patricia a reacţionat nesperat de bine. Atitudinea ei, aproape de cea a unui adult, înţelegătoare şi protectoare cu cea mică, mi-a indus pentru o perioadă falsa idee că nu este şi nu poate fi geloasă. Se comporta exemplar şi aveam în ea un ajutor de nădejde, în măsura posibilităţilor şi limitelor de vârstă. După numai un an şi jumătate, după ce bebeluşul a prins grai, a început să-i poată lua jucăriile şi lucrurile personale, situaţia a început să se schimbe. Bianca nu mai este Bibi sau Biluţa, ci este brusc Ea. Nu credeam să aud din gura Patriciei: „Nu-mi dă jucăria X”, sau „Mama, mi-a dat cu palma peste spate” etc. Este vizibil acum un comportament regresiv în palierul de joacă şi relaţionare. Acest moment a coincis şi cu naşterea celui de-al treilea copil. Probabil fără să conştientizeze, sora mai mare s-a trezit, dintr-o dată, aproape fără nici un pic de atenţie din partea noastră, deoarece nevoile celor doi micuţi sunt acum într-o perioadă foarte critică. Prin urmare, este un moment destul de tensionat pentru ea. Şi cum iritarea şi nemulţumirea nu şi le poate revărsa peste cel mai mic, pentru că sentimentul ei matern este mai puternic, copilul din mijloc, adică surioara ei, este din nou ţinta tuturor comportamentelor de gelozie. În ceea ce priveşte manifestările acesteia din urmă faţă de fratele mai mic, nu au existat până acum indicii de gelozie. Cu siguranţă însă că, odată cu creşterea lor, istoria se va repeta, astfel încât, la momentul la care Tudor va putea interacţiona mai activ cu ea, rivalitatea dintre cei doi se va face simţită. Deşi diferenţa de vârstă este mai mică, Bianca nu conştientizează ce se întâmplă, dar unele comportamente ale sale, chiar şi acum, exprimă o uşoară nemulţumire la adresa mea pentru atenţia de care am văduvit-o pe ea, în favoarea bebeluşului. Interesant este faptul că, deşi este mică, îşi exprimă mai degrabă gelozia în relaţia cu sora mai mare. Devine uneori agresivă cu aceasta, iar sentimentul de posesiune se accentuează.

Deşi ştiam la ce să mă aştept, cunoscând, măcar teoretic şi parţial aceste aspecte, pot să vă spun că este destul de dificil să te implici în mod corect, ca liant între trei copii. În literatura de specialitate, există „tehnici” de diminuare a efectelor sentimentelor de gelozie fraternă. Prin urmare, am avut grijă să pregătesc "terenul" încă dinainte de naşterile bebeluşilor, iar în prezent mă aflu în faza de „testare şi aplicare” a teoriilor şi modalităţilor de intervenţie pe care le cunosc.

Vă împărtăşesc şi vouă câteva dintre acestea din urmă:

Pe perioada sarcinii:

• odată cu aflarea veştii despre existenţa bebeluşului, le-am împărtăşit şi lor această bucurie, cu mult entuziasm;
• am discutat şi ne-am consultat cu privire la spaţiul fizic pe care acesta îl va ocupa în casă;
• am amenajat împreună locul şi am colaborat la alegerea diferitelor lucruri de care va avea nevoie;
• le-am arătat poze din perioada în care ele erau bebeluşi;
• le-am încurajat să comunice cu bebeluşul încă din burtică, urmărind cu mare atenţie ce mesaje evidente sau ascunse îi transmiteau;
• le-am încurajat să-şi clarifice orice întrebare sau nelămurire referitoare la cel mic sau la aspecte tangenţiale, precum apariţia copiilor pe lume, cum se vor schimba lucrurile odată cu venirea bebeluşului pe lume etc;
• le-am explicat că voi lipsi câteva zile de acasă în momentul în care am mers la maternitate şi le-am asigurat toate condiţiile necesare precum şi o persoană de încredere cu care să petreacă aceste zile în lipsa mea;
• le-am telefonat imediat după naştere să le comunic că totul este în regulă cu mine, să fie cuminţi şi să mă aştepte în câteva zile.

După venirea bebeluşului acasă:

• am încercat să fiu răbdătoare şi foarte înţelegătoare cu ele de la început, iar pentru aceasta, am apelat mult la ajutorul tatălui lor;
• încă de la început le-am lăsat să îl privească şi să îl atingă pe cel mic, să îl cunoască, fiecare în felul ei;
• am vorbit în numele bebeluşului cu cuvinte frumoase la adresa lor şi am subliniat în mod expres că acesta le iubeşte încă de pe acum, „le zâmbeşte şi întinde mânuţele către ele”;
• mesele bebeluşului şi băiţa sunt prilejuri de a petrece timp împreună, ele stau în jurul meu şi eu le răspund la toate remarcile sau întrebările pe care aceste activităţi le stârnesc;
• am încercat să nu mă izolez niciodată cu bebeluşul într-o altă cameră, totul este „la vedere” pentru a nu genera suspiciuni sau rivalităţi;
• am căutat în permanenţă să le apropii de bebeluş şi de mine, să le valorizez şi să le dau încredere, dragoste şi afecţiune, poate chiar mai multă decât înainte;
• mă străduiesc din răsputeri să nu fac comparaţii între ei, pentru a nu fi eu cea care să creez o permanentă competiţie;
• în toate activităţile în care este posibil, le implic pe rând în îngrijirea celorlalţi, le cer ajutorul, facem lucrurile împreună;
• deşi timpul este cel mai mare duşman în acestă situaţie, mă lupt să câştig câteva ore pe zi, pentru fiecare în parte, pe care să le petrec în exclusivitate; acest lucru este unul dintre aspectele care contează cel mai mult deoarece îi asigură şi oferă ocazia fiecăruia să simtă că nu şi-au pierdut locul în inima mea.

Dar, chiar dacă reuşesc să fac toate acestea, gelozia primilor mei născuţi există, ea nu dispare niciodată complet. În primul rând pentru că de acum înainte, fraţii trebuie să împartă aproape totul, de la jucării, hăinuţe, spaţiul din casă, dar mai ales, dragostea şi atenţia mea. Am învăţat că nu trebuie să îi învinovăţesc pentru acest sentiment care este natural şi mă străduiesc să transform orice experienţă afectivă negativă a lor într-una pozitivă. Îi voi învăţa să împartă, să fie toleranţi unul cu celălalt, să se respecte şi să se ajute reciproc. Este nevoie de timp, iar eu aştept cu răbdare, peste ani, ziua în care îi voi vedea uniţi, iubindu-se, cu sentimentele de rivalitate lăsate în urmă.

           Bibliografie

• Costache, I., Complexele de zi cu zi, Revista educaţiei EDICT, nr. 7/2004, în www.edict.ro
  
• Vanessa, Fratele mai mare - între gelozie şi iubire, în https://femeilor.ro
• Şerban, M., Fratele cel mare, în https://www.e-sana.ro