Cu RELAȚIA la terapie

Motto:

„Suntem responsabili de ceea ce facem cu ceea ce ni se întâmplă”. 

(Jacque Salome)

Ni se întâmplă să ne naștem, să creștem, să comunicăm, să ne îndrăgostim, să iubim ... Într-o viață de om multe lucruri ni se întâmplă. Dar știm mereu ce să facem cu ceea ce ni se întâmplă?

Intrăm într-o relație de cuplu. Și ni se pare că ni se întâmplă cel mai frumos lucru. Dar știm ce să facem cu acest „frumos”, cu adevărat? În cuplu „partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt” (Stoltz, 2012).

Un cuplu este format din două persoane - un EL și o EA. Dar cel mai important aspect al acestei diade este ceea ce ambii co-creează - RELAȚIA dintre ei.

Însă, de cele mai multe ori, din cauza unui narcisism fiziologic, am putea spune, cei doi parteneri nu conștientizează acest aspect. Ei nu realizează că îi unește sau îi desparte relația. De cele mai multe ori, când problemele încep să apară în „paradis”, fiecare dintre ei sunt tentați să dea vina unul pe celălalt. EA este de vină pentru că ... sau EL este de vină pentru că ...  Și, bineînțeles, bazându-se pe acest raționament, EA trebuie să meargă la terapie, problemele sunt ale ei ... sau EL are nevoie de ajutor, dificultățile el le reclamă. De foarte puține ori lucrurile sunt văzute și altfel. De foarte puține ori cei doi ajung la concluzia că problemele sunt ale amândurora, că nu sunt vinovați fiecare separat sau că dificultățile nu le aparțin numai unuia - pentru că, îi unește sau îi desparte relația. Relația este „de vină”, pentru că ea este cea deficitară. Și, ca atare, tot relația este cea care trebuie reparată. Prin urmare, nu EL, nu EA sunt singuri în fața greutăților, ci ambii, împreună cu relația dintre ei.

Psihoterapia de cuplu este, în cele mai multe cazuri, punctul terminus al eforturilor pe care cei doi le-au făcut în încercarea de a-și salva relația. Iar în această încercare au făcut tot ceea ce au știut să facă mai bine, dar nimic nu a mai funcționat. Acum nimic nu mai este ca înainte și acesta este momentul în care se simt prinși ca într-o plasă din care nu mai pot ieși. Se simt copleșiți de nemulțumiri, frustrări, anxietăți și neliniști. Simt că au nevoie de ajutor. Relația este în impas.

Relația devine pacient. Pacientul în psihoterapia de cuplu este chiar relația. Dar cum relația nu poate veni singură la cabinet, cei doi, deunăzi îndrăgostiți, trebuie să vină cu ea, unul de-o parte, și celălalt de cealaltă parte. Psihoterapia de cuplu este terapia relației celor doi, prezenți. În absența unuia, psihoterapia nu mai poartă apelativul ,,de cuplu", pentru că relația este într-un picior.

În general, tehnicile pe care psihoterapia de cuplu le propune și le utilizează cu pacienții sunt tehnici care lucrează asupra relației dintre cei doi protagoniști.

În cabinetul de psihoterapie, relația, așa cum ne propune Jacques Salome (creatorul Metodei de comunicare relațională ESPERE), poate fi vizualizată printr-o eșarfă (tehnica eșarfei relaționale). Prin metoda vizualizării, care presupune alegerea unei eșarfe (obiect simbolic) cu care se poate arăta altora sau propriei persoane ceea ce ni se întâmplă, se activează, pe lângă emisfera stângă, a înțelegerii prin cuvinte, și emisfera dreaptă, a intuiției și a înțelegerii fără cuvinte.

Eșarfa ținută de către cei doi parteneri de capetele sale simbolizează relația pe care aceștia o au. Relația este canalul sau drumul prin care mesajele trec de la un partener la celălalt, iar ca mesajele să poată trece este necesar ca fiecare să țină de capătul său de relație. De asemenea, este important ca fiecare partener să înțeleagă că este responsabil de capătul său de relație (capătul de eșarfă de care ține), și nu să se facă responsabil de capătul de relație al celuilalt, depunând enorm de multă energie încercând să-și schimbe partenerul.

Un exemplu elocvent ar putea fi cel al unei soții al cărui soț este alcoolic de ani de zile. Soția își cheltuiește energia în mod greșit și inutil, încercând să îl facă pe soțul său să nu mai bea. Să acționeze în mod corect, la capatul ei de relație, ar însemna să se respecte și să îi spună: „Îmi pare rău, dar relația pe care mi-o propui nu este bună pentru mine”.

Astfel, terapia de cuplu i-ar putea arăta acestei soții că atunci când cel din fața ei, respectiv soțul, nu vrea să-i îndeplinească dorința de a se lăsa de băutură, este important să-și respecte dorința și să aibe grijă de ea în continuare prin demersuri simbolice, arătându-i celuilalt (soțului) nemulțumirea pe care o resimte în relația lor. În această manieră relațională, deși ea nu va schimba capătul lui de relație (eșarfă), va avea grijă de capătul ei de relație, minimizând riscul unei somatizări sau a unei altfel de boli.

                                                                      ...

Deși vor apela la psihoterapia de cuplu doar aceeia care nu consideră, din fericire, că „lucrurile se spală în familie”, este bine să asigurăm toți potențialii pacienți că lucrurile se pot spăla și în afara familiei, într-un loc la fel de sigur și securizant - la terapie.

           Bibliografie

• Salome, J. (2006), Trăind cu ceilalți, în fiecare zi ...viața, Editura Ascendent
• Stoltz, G. (2012), Curs modul Psihoterapia de cuplu, ARPI, Bucureşti