În aşteptarea bebeluşului – crâmpeie din viaţa mea - 

Motto:

Nu vă grăbiţi niciodată când aşteptaţi un prunc! Nu treceţi pe acolo decât o singură dată, împreună cu EL. Lăsaţi-vă să vă bucuraţi de privelişte!

Suntem fiinţe inteligente, dar, uneori, inteligenţa, această formă superioară de organizare a vieţii, ne stă în calea simţirilor, emoţiilor, văduvindu-ne de puritatea non-raţionalului.

Cu siguranţă că toţi aţi avut momentele şi experienţele voastre când raţiunea v-a cam încurcat, dar poate că nu le-aţi conştientizat. Nici eu nu mi-am dat seama de prima dată de acest adevăr. Între timp, însă, odată cu trecerea anilor şi câştigarea unor experienţe de viaţă, realizez unde eram atunci, cum trăiam, ce simţeam, şi, deşi am evoluat, iar fără acel început nu aş fi astăzi aici, tot mă simt, uneori, nefericită, că doar atât am putut în acele momente.

Mai este o lună. Este mult sau puţin? Este a treia oară când îmi pun această întrebare. Dar răspunsul, paradoxal, gândind că timpul s-a măsurat întotdeauna la fel, a fost de fiecare dată altul. De ce? Pentru a vă răspunde la această întrebare, trebuie să vă împărtăşesc câte ceva din cele trei experienţe pe care le-am trăit, aparent asemănătoare, şi totuşi, atât de diferite!

Era odată, de demult, într-o altă etapă a dezvoltării mele, în care planificarea vieţii făcea parte, în mod intrinsec, din mine. Fără planificarea şi anticiparea clară a viitorului, foarte apropiat dar şi mai îndepărtat, viaţa nu putea exista. Programarea fiecărei acţiuni reprezenta o condiţie sine qua non a existenţei mele. Aşa eram eu pe atunci. Anxietatea imprevizibilului şi frica de necunoscut îmi reprimau orice încercare de a mă lăsa cumva în voia sorţii. Impresia, căci acum ştiu că este doar o simplă impresie, o iluzie, a deţinerii controlului, era ancora mea existenţială.

Iar în acest super organizat traseu al vieţii, la un moment dat, a apărut, raţional, programarea unui bebeluş. Trebuia să se supună, bineînţeles, rigorilor familiei în care avea să se nască, încă de la început, adică de la momentul concepţiei. Şi, aşa ca la armată, a fost dat un decret intern, potrivit căruia, în anul ..., luna ..., se va naşte (de preferinţă un EL, dar dacă providenţa nu era de acord, de data aceasta, acceptam şi cealaltă varinată).

Şi cele nouă luni au trecut. Foarte organizat, cu regimul alimentar citit în cărţi, cu gimnastica de sarcină, recomandată de medic, cu toate analizele la zi, cu totul după reţeta învăţată. Dar cum rămânea cu naşterea? Aş fi putut, oare, să las cursul firesc al lucrurilor, să se desfăşoare? Eu, care niciodată nu făceam aşa? Nu! Şi m-am internat în spital, din nevoia imperioasă de a controla până şi acest aspect. Surpriză? Dar cui îi plăceau surprizele? În nici un caz mie. Şi gata! Totul a decurs conform planului. Misiunea fusese îndeplinită.

Dacă am simţit ceva în tot acest răstimp? Dar cine a avut curajul să simtă, să guste, să respire? Nu, era prea periculos, cine ştie ce aş fi putut descoperi? Ceva neanticipat, necontrolabil, nepermis! Da, şi totuşi cred că m-a surprins emoţia copleşitoare a primului ţipăt. Am plâns de bucurie. Devenisem mamă! O mamă învăţată dintr-o imagine ideală, perfectă. Eram mândră de mine. Nu greşisem nimic şi totul ieşise ca la carte.

Şi anii au trecut. După aceeaşi reţetă a succesului am devenit şi părinte. Am oferit educaţie din cărţi, fără abateri de la norme, fără deziceri de la „trebuie” sau „aşa e bine”. Sunt la fel de mândră de copilul meu perfect. Dar EA (căci este o ea)? Nu îmi este foarte clar. Pentru că ...

Este altă dată, de curând, când am o altă preocupare. Planul merge mai departe. Mai şchiopătează din când în când, dar merge, totuşi, pe făgaşul anticipat. Este timpul pentru al doilea bebeluş. Aşa stă scris, în romanul vieţii mele, pretipărit. Vă surprinde aceasta? Dar, cum, paginile au fost scrise deja. Nu ştiţi încă? Ce simt? O vagă urmă de trăire. Parcă de demult a fost mai constrângător, mai rece, mai serios, mai raţional. Dar, nu, nu, nu este o mare diferenţă. Şi tot aşa, ca la armată, a fost dat un decret intern, potrivit căruia, în anul ..., luna ..., se va naşte (fără preferinţe, un EL sau o EA, ce doreşte providenţa). Este un pas înainte, nu?

Şi cele nouă luni au trecut, din nou. Dar mai puţin organizat, cu un regim alimentar nu prea scris în cărţi, fără gimnastica de sarcină recomandată de medic, cu mai puţine analize, nu prea respectând reţeta ştiută.

Oare ce se întâmpla cu mine era ceva rău? De ce îmi scăzuse exigenţa? Nu mai aveam atâta nevoie de reţetă? Mi-am pus aceste întrebări, dar nici măcar nu m-am mai străduit să găsesc răspunsul. Parcă nu prea mai era aşa de important. Se născuse ceva nou în mine, care ocupase, oarecum, un spaţiu din interior, luând locul neliniştilor anxioase. Cred că ştiţi ce! Emoţiile! Începusem să am emoţii! Şi curiozităţi, pentru că nu se mai derulase totul după scenariu. Şi acum încăpea necunoscutul care, parcă, nu mai era atât de fioros.

Dar cum rămânea, totuşi, cu naşterea? Aş fi putut, oare, de data aceasta, să las cursul firesc al lucrurilor, să se desfăşoare? Eu, care de prea puţine dăţi am reuşit să fac aşa? Din păcate, Nu! Nici de data aceasta! Şi m-am internat în spital, din nevoia imperioasă de a controla din nou acest aspect. Începuseră să îmi placă surprizele, dar nu cele atât de mari. Şi gata! Totul a decurs conform planului, şi de data aceasta. Misiunea a fost îndeplinită.

Eram mamă pentru a doua oară! Reuşisem cu succes şi acum. Planul, deşi nu foarte riguros organizat, îşi respectase finalitatea. Dar ceva este schimbat acum. Nu mai sunt imaginea mamei perfecte. M-am dezbrăcat, oarecum, de hainele murdare ale perfecţiunii. Lejeritatea şi voia sorţii încep să-şi facă loc, din ce în ce mai mult în viaţa mea. Şi am descoperit că este atât de confortabil să nu ştii foarte exact „ce trebuie” sau „ce este bine”. A rămas atâta loc pentru emoţii! Şi bune, şi rele, dar vii!

Iar EA (căici şi de data este tot o ea), este suprema expresie a descoperirii mele. Mereu curioasă, veselă, nerăbdătoare, vie!

Şi când lucrurile păreau că încep să-şi respecte din nou cursul, de acum încolo mai puţin planificat, providenţa mi-a oferit cea mai profundă lecţie a vieţii mele! Ce credeţi? Fără nici o planificare, anticipare sau măcar dorinţă conştientizată, m-am trezit din nou, pentru a treia oară, că sunt însărcinată! Cum putuse să fie posibil, oare, acest lucru? Raţionalul din mine striga cu disperare că nu se poate, este o eroare. Nu se pot întâmpla lucruri fără control! Nu mie! Şi totuşi, se întâmplase! Mie! Emoţiile erau copleşitoare. Iată că viaţa mea se putea întâmpla şi aşa, pur şi simplu, fără planificare. Ce chestie! Nu aş fi crezut niciodată!

Şi după o lungă luptă a raţionalului cu iraţionalul, emoţiile au învins.

Mă aflu acum, pentru a treia oară, în prezent. De demult şi de curând au rămas în urmă.

Şi, prin comparaţie, se pare că doar acum trăiesc cu adevărat „aici si acum”, într-un mod gestalt. Se pare că a sosit momentul în care am realizat că nu mai vreau să fiu propriul şi cel mai fidel spectator al vieţii mele zilnice. Aşa că, de data aceasta, a treia oară, trăiesc într-un alt mod aşteptarea celor nouă luni. Deşi aştept, o fac într-un mod activ: simţind aşteptarea, dându-mi voie să stau şi să aştept. Şi culmea, nu mai este plictisitor şi nici insuportabil. Este totul atât de viu şi colorat! Am descoperit că aşteptarea nu mai este gri, ea poate fi colorată!

Şi, da, şi naşterea va fi altfel. Acum nu mă voi mai interna în spital, anticipat. Voi aştepta cuminte, acasa, momentul stabilit de EL (pentru că acum este un el). Am acceptat, în sfărşit, că viaţa mea poate fi condusă şi de cursul ei normal. Ce uşurare!

Am descoperit, odată cu pătrunderea psihoterapiei integrative în viaţa mea, că prezentul este cel mai potrivit timp în care putem exista. Iar această „teorie” are şi un nume. Gestalt.

Iar acum ştiu că „Gestalt nu este numai o teorie învăţată sau o metodă terapeutică. Gestalt este o <filozofie de viaţă> ce insistă pe <aici şi acum>, o matrice în care se reproduce corporal şi emoţional trecutul şi terenul experienţei unde se construieşte viitorul. Gestalt insistă pe responsabilitatea pe care o are orice persoană pentru propriile sentimente” (Moreau, A., 2005). „Oamenii trebuie să-şi găsească propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii” (Perls, F., 1969). Fără conştientizare, oamenii nu posedă instrumentele necesare pentru a intra în contact cu experienţa lor subiectivă şi cu realitatea. Devenind conştient, omul devine unitar şi întreg, organizându-şi propria existenţă într-o manieră plină de sens.

Voi v-aţi gândit vreodată că Gestalt nu este doar o formă de terapie şi că ar putea fi cel mai înţelept mod de a trăi? Câţi dintre noi trăiesc, zilnic, clipă de clipă, în prezentul „aici şi acum”-ului? Puteţi să vă răspundeţi sincer la această întrebare? Câţi dintre noi nu aduc trecutul, destul de des, în prezent, contaminându-l cu diferitele lui impurităţi, sau proiectându-se în viitor, într-o iluzorie incertitudine? Şi nici nu ne dăm seama că, de fapt, prezentul, în care fizic suntem, nu reprezintă şi spaţiul nostru psihic? De ce oare prezentul este o dimensiune temporală de care fugim, sau înainte sau înapoi? Şi fuga aceasta tare ne mai oboseşte! Şi spunem, la sfârşitul unei zile, săptămână, lună, an, că tare obosiţi mai suntem, de atâta muncă! Dar nu este o muncă în prezentul autentic. Este o muncă, o luptă cu fantomele trecutului sau o confruntare cu proiecţiile viitorului. Şi unde, şi cine suntem noi, de fapt? Unde şi cum trăim? În sau în afara vieţii noastre?

          Bibliografie

• Moreau, A. (2005), Viaţa mea aici şi acum. Gestalt-terapia, drumul vieţii, Editura Trei, Bucureşti
  
• Perls, F. (1969), Gestalt therapy verbatim, Real People Press, Lafayette, SUA