Poveste de niciunde și de nicăieri

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti ...

Prima parte ...

A fost odată un tărâm tare îndepărtat de lume. Era așa de îndepărtat încât nimeni nu-l știa și nimeni nu-i știuse vreodată numele. Acolo trăiau tot felul de creaturi, care mai de care mai ciudate. Erau amestecate și parcă nu două de același fel.

În acest ținut, în aceea vreme, a apărut o ființă umană. Și din culorile pe care le purta, cu siguranță am putea spune că era o ... fetiță. A apărut de niciunde și de nicăieri, într-o zi cu soare, pe suprafața unei ape, într-un fel de plută. Cine și cum o lăsase acolo, de unde venea și încotro se ducea, nimeni nu știa.

Soarele o privea cu drag de acolo de sus, din ceruri, iar aici, jos, pe pământ, două ființe s-au apropiat să o admire, cu curiozitate, dar și cu ceva intenții pe care nici nu le putem bănui. Stăteau să îi vegheze somnul adânc o mare zeiță, care tocmai coborâse cu niște treburi pe pământ, dar și o creatură foarte înspăimântâtoare, încolăcită de șerpi ce se mișcau în toate direcțiile pe trupul ei. Aceasta din urmă nu părea să aibă intenții prea bune cu fetița noastră. Cealaltă, în schimb, deși venită fără cap în aceea zi, părea să o privească cu mare drag și cu protecție. Ambele săteau una lângă cealaltă, privind mica fetiță, așteptând parcă să se trezească pentru a-i spune ceva.

La o adiere de vânt mai puternică, care îi mișcă câteva fire de păr, fetița deschise ochii. Și, ce să vezi? Ochii ei s-au oprit fix asupra celor două ființe, de parcă știa că sunt acolo și că aveau să îi spună ceva. Fără teamă, a așteptat ca ele să îi vorbească. Și ele i-au vorbit. Zeița coborâtă din ceruri i-a vorbit prima și i-a spus:

- Draga mea copilă, bine ai venit pe acest tărâm. De mult te așteptam. Ești în siguranță aici iar eu te voi ajuta să găsești ceea ce ai venit să cauți.

Fetița încuviință din cap la cele auzite, și îi zâmbi celei care rostise aceste cuvinte. Apoi, cealaltă ființă, hidoasă și înfricoșătoare spuse și ea:

- Copilă dragă, știu de unde și de ce ai venit aici, dar eu voi fi cea care nu te ajuta să găsești ceea ce cauți. Ba mai mult, te voi împiedica și te voi încurca în planurile tale. Vei avea de-a face cu mine!

La auzul acestor cuvinte, fetița încuviință din nou din cap, dar fără zâmbet pe buze, cu privirea fixă către Doamna Șarpe, ca și când vorbele acesteia nu o speriau.

Ei, dragii mei, de aici încolo povestea noastră începe a fi tare încâlcită. Ceea ce nu v-am spus încă este că fetița cea mică era mică la înfățișare, dar în interiorul ei era mare. Ea știa cu ce va avea de-a face la fel de bine cum știa și că va fi și protejată.

Și cum stătea ea așa, în așteptare, iată că lucrurile începură a se mișca. Și prima care îi apăru în față fu o zgripțoroaică, o babă mică și strâmbă, de-și zicea Baba Cloanța. Cloanța veni în dreptul ei și o ademeni spunându-i:

- A! Bine ai venit pe la noi, fată dragă! Dar cu ce treburi pe aici?

Și fata îi răspunse:

- Bine te-am găsit, Babă Cloanță! Am venit să găsesc SENSUL VIEȚII MELE.

Atunci, Baba Cloanța scoase din traistă un măr roșu și îi spuse fetei:

- Greu drum ai de parcurs pentru asta! Dar uite, ca să nu zici că sunt rea, îți ofer un măr fermecat pe care, dacă îl vei mânca, vei ști pe dată ceea ce vrei să afli.

Fata însă nu luă mărul. Îi mulțumi babei și speră ca aceasta să plece în treaba ei. Dar, nu își termină bine gândul că lângă ea apăru un cal negru, foarte zdravăn și frumos, care dădu să o împingă pe babă (știind el parcă ce avea dumneeaei de gând). Baba dădu doi pași înapoi și scoase din nou mărul fermecat și încercă să îl ademenească și pe cal. Calul nu luă mărul. Imediat, lângă cei trei mai apăru o altă creatură, un Centaur. Acesta scoase arcul și se năpusti asupra babei. Baba scoase și ea mărul. Dar nici Centaurul nu-l luă. În tot acest timp, de niciunde și de nicăieri își făcu apariția un chip uman. Era Zâna Zânelor, în chip de femeie care purta cu ea un prunc. Când baba o văzu, sigură că de data aceasta va reuși, scoase din nou mărul cel roșu și i-l întinse zânei. Zâna, de foame și parcă vrăjită de frumusețea mărului, întinse mâna să îl ia, dar nu apucă. Un mare cal alb, la fel de falnic și frumos ca și cel negru, veni din spatele Babei Cloanța și aproape că o împinse pe aceasta pe jos. Din încăierare, baba scăpă mărul. Mărul se rostogoli și ajunse la picioarele unui dragon. Dragonul, pașnic, se plimba și el pe acolo, așa ca din întâmplare (?). Când văzu mărul, acesta îl înfășcă cu putere și îl înfulecă pe nerăsuflate. Baba, văzându-se fără măr, împietri de spaimă și rămase așa, nemișcată.

În tot acest timp, fetița noastră, care asistase la această luptă fără a face ceva, observă că undeva, în depărtare, dinspre pădurea deasă, venea o prințesă cu un păr galben ca aurul și lung precum sfoara care trage găleata din fântână. Aceasta era Prințesa Pădurii. Fetița se apropie de prințesă și aceasta o întrebă:

- Ce te aduce aici, fată dragă?

- Prințesă, eu am venit aici să găsesc SENSUL VIEȚII MELE.

Prințesa o privi lung și îi spune:

- Draga mea, eu te voi ajuta. Și spunând aceasta, prințesa îi arără un cal și spuse:

- Uite Calul meu. Acest Cal fermecat te va duce acolo unde vei găsi ceea ce cauți. Dar, înainte de a pleca, eu îți mai dăruiesc trei lucruri din lut: un moș și o babă îmbrățișați, un copil și un bărbat. Atunci când te vei afla la nevoie, vei afla de ele.

Prințesa dispăru de unde venise și în urma ei, fetița noastră rămase cu cele trei obiecte, dar și cu parfumul fin pe care aceasta îl lăsase în urma ei.

Partea a doua ...

Trecură câteva zile în care fetița merse și merse și tot nu ajunse nicăieri. Drumul era anevoios, prin pădurea deasă, dar nu părea primejdios. La un moment dat, de niciunde și de nicăieri, în fața ei se pomeni cu un balaur. Balaurul era verde ca bradul și mare cât un elefant. Fetița noastră nu gândi prea mult și, pentru a se apăra, scoase moșul și baba îmbrățișați. Balaurul când îi văzu, brusc, ca de la o vrajă, se opri și începu să plângă. "Ciudat!", se gândi fata nostră, dar se bucură în același timp. Dar bucuria nu-i fu lungă, că imediat mai apăru un alt balaur. Acesta era portocaliu ca soarele la amiază și mare cât un cal. Când îl văzu, fata scoase copilul. La văzul acestuia, balaurul se opri și începu să se minuneze. "Și mai ciudat!", gândi fata. Și dădu să plece mai departe, dar, de niciunde și de nicăieri, mai apăru încă un balaur. Acesta era albastru ca apa și mare cât un animal sălbatic. Fata scoase repede ce-i mai rămăsese în buzunar, bărbatul. De îndată, balaurul dădu înapoi și începu să se plece în fața figurii de lut. Când văzu așa, fata dădu să fugă de teamă să nu mai apară și vreun alt balaur, dar, cei trei, o priviră și o opriră din drum, așezându-se toți trei în fața ei. Atunci, fata cuteză și întrebă:

- Voi trei balauri, ați apărut în fața mea și nu mi-ați făcut nici un rău. Rogu-vă, dați-vă la o parte și de data asta și lăsați-mă să trec în drumul meu.

Balaurii însă nu se clintiră din loc, ci o invitară pe fată să se privească. Fata, confuză de această invitație și aproape enervată, se privi într-o mică baltă apărută după ploaie (că am uitat să vă spun că se pornise o mare ploaie câtă vreme fata se întâlni cu balaurii). Și, ce să vezi? Când se privi fata noastră în ochiul de apă, ce descoperi? Acum nu mai era o fetiță mică și firavă, îmbrăcată în haine roz. Acum se transformase într-o războinică, cu haine de luptă, mantie de prințesă, pene de păun la coroană și arme de foc. Se sperie un pic, dar avu curaj și îi întrebă pe balauri:

- Cum de este posibil? Eu când am crescut așa? Voi ați văzut?

Și balaurii îi răspunseră pe rând:

- Când m-ai înfruntat cu curaj și mi-ai arătat de unde vin!, a spus balaurul verde căruia îi arătase cuplul de bătrâni.

- Când m-ai înfruntat cu curaj și mi-ai arătat sufletul meu pur!, a spus balaurul portocaliu căruia îi arătase copilul.

- Când m-ai înfruntat cu curaj și mi-ai arătat ce bărbat demn sunt!, a spus balaurul albastru căruia îi arătase figurina bărbat.

- Bine, acum mă lăsați să trec mai departe?, întrebă apoi fata.

- Da!, spuseră balaurii.

Și fata trecu mai departe, lăsând în spate balaurii, dar luând cu ea cele trei comori descoperite de la aceștia - înțelepciunea, tinerețea și curajul.

Mai merse ce mai merse și întâlni un craniu. Un mare craniu, apărut de niciunde și de nicăieri, stătea în fața ei. În acel moment, ea știu că ajunsese la capătul călătoriei. Dar oare găsise ceea ce căutase?

Tocmai atunci, din spatele craniului se auzi o voce care îi spuse:

- Draga mea fată, călătoria ta nu s-a sfârșit aici, dar acum ști că pe acest drum ai a te însoți de înțelepciune, tinerețe și curaj. Păstreaza-le cu sfințenie și lasă-le să îți folosească când ți-or folosi. Acum ști de unde vii și către unde te îndrepți. Acum, ști cine ești!

Și vocea se opri, iar fata noastră văzu îndepărtându-se o siluetă zveltă, tânără, care pășea cu curaj și înțelepciune ...

Și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa ...