Responsabilizarea fratelui mai mare

Probabil că mulți dintre voi aveți un frate mai mare sau poate mai mic. Cu siguranță că unii v-ați dorit cu adevărat venirea lui pe lume, l-ați „cerut” chiar părinților voștri, la un moment dat, din dorința unei alianțe nerostite. Dar sunt printre voi și aceeia care nu au fost prea încântați de apariția mezinului în familie. Cum este să fi frate mai mare? Este posibil ca voi să știți cel mai bine!

Dar și eu vă pot spune câte ceva despre acest aspect, din experiența mea de „mămică de trei”. În această ipostază pot observa zilnic „cum este să fi frate mai mic”, „cum este să fi frate mai mare” sau „cum este să fi și frate mare și frate mic în același timp”. Pentru copii, uneori, este destul de greu să fie sau să aibe un frate. Vorba românului „Frate ca frate, da' brânza e pe bani!”.

Și pentru a nu fi singură în depănarea acestei experiențe, mi-am luat un ajutor - pe fiica mea cea mare - de două ori soră mai mare pentru cei doi frățiori ai ei. Patricia (acesta este numele ei) și-a dorit frați, i-a cerut și i-a așteptat. Ea are acum 9 ani, iar prima surioară (Bianca) a apărut când avea 6 ani. Au fost dificile cele două zile în care am fost departe de ea, la spital, să nasc. Era neliniștită, nerăbdătoare și abia a așteptat momentul în care a avut voie să ne viziteze.

- Pati, cum a fost când ai văzut-o prima oară pe surioara ta, Bianca?

- Interesant, mi-a plăcut foarte mult s-o văd, era foarte mică și vroiam să o strâng în brațe, dar nu aveam voie!

- Dar cum este acum, după trei ani de atunci? Ți-ai păstrat sentimentele pentru surioara ta?

- Acum, uneori mă enervează. Când mă enervează, îmi vine să plec de lângă ea sau să o cert, când nu mă enervează, vreau să o drăgălesc, să o îmbrățișez. Când mă întreabă dacă vreau să facem ceva împreună, dacă am chef, fac lucruri minunate cu ea.

După cum vedeți și presupuneți, lucrurile s-au cam schimbat între timp.

Între timp, după ce fascinația „fratelui mai mic” a trecut, au rămas inconvenientele, toate cele ascunse în spatele lui „mă enervează”: îmi ia jucăriile, îmi strică jucăriile, îmi ia din timpul pe care îl petreceam numai eu cu mama și tata, îmi stă în cale când vin prietenele pe la mine, trebuie să fac uneori anumite compromisuri pentru ea etc.

Dar asta nu este totul. Patricia mai are și un frate mai mic, Tudor, de doar 1 an și 3 luni. Oare cum se simte ea afectată de existența lui?

- Pati, dar despre frățiorul tău ce poți să ne spui? Cum este să mai ai încă un frate mic?

- Este foarte frumos! Îmi place să-l strâng în brațe. De cele mai multe ori îmi place să mă joc și să mă distrez cu el pentru că îmi dă multă energie, fiind foarte vesel.

- Dar cum te simți tu, Patricia, ca sora lor mai mare?

- Uneori este destul de greu să simți că tu ești fratele mai mare, că tu ști cele mai multe lucruri și că pe tine se bazează toată lumea cel mai mult. Uneori simt că tu și tata îi favorizați mai mult pe ei decât pe mine. Și asta nu e plăcut.

Pentru unii copii, să aibe frați mai mici, devine o provocare foarte mare. Indiferent de diferența de vârstă, întotdeauna ei vor fi frații mai mari care trebuie să-i protejeze pe cei mici, fie că le place sau nu, să renunțe la anumite lucruri în favoarea lor, să pună primii stop răfuielilor pentru că li se spune că sunt mai mari și mai înțelepți etc. Toate aceste aspecte pe care copiii mai mari le resimt fac parte din ceea ce poartă denumirea de responsabilizarea fraților mai mari.

Definirea termenului responsabilizare (DEX) conferă acestuia înțelesul de a dezvolta la copii simțul de răspundere, adică atitudinea de a fi responsabil, obligația de a efectua un lucru, de a răspunde sau a da socoteală pentru ceva, de a accepta și suporta consecințele propriilor fapte.

Responsabilizarea copiilor este una dintre metodele educaționale foarte indicate care întotdeauna dă rezultate bune, în măsura în care este corect aplicată. Amestecată, deseori, cu nemulțumirile pe care fratele mai mare le simte față de tot ceea ce presupune a avea frați, responsabilizarea vine, oarecum, firesc în familiile cu mai mulți copii. Dacă ne uităm în trecut, în mai toate casele cu mulți copii, cei mici erau crescuți aproape numai de frații mai mari. Era bine, era rău, nu cântărim acum. De obicei, aceste cutume aparțin spațiului socio-cultural existențial, dar mai ales aparțin timpului și vremurilor.

În contemporaneitate, a da responsabilități numai fratelui mai mare se consideră a fi o atitudine greșită. Aceasta poate avea urmări multiple, care pot acompania ființa umană de-a lungul întregii sale existențe. Ați auzit destul de des: „Mama mă punea mereu să stau cu sora mea, pentru că era mică, și eu nu mă puteam duce la joacă!”  Este un refren cunoscut care ascunde, din păcate, multe traume mai mult sau mai puțin adânci. Iar relația dintre protagoniștii unei asemenea scene repetate zilnic, cu siguranță că nu va putea fi niciodată una normală, firească, de iubire și înțelegere între frați, ci mai degrabă, o legătură rece, distantă, competițională și încărcată de nemulțumiri și frustrări, de paternuri comportamentale greșite și dezadaptative. Când a avea grijă de fratele mai mic devine o obișnuință, pentru fratele mai mare înseamnă constrângere, știrbirea libertății și punerea într-un rol nepotrivit pentru vârsta lui. A simți povara fricii de a nu se întâmpla ceva cu cel mic este destul de neplăcut și disconfortant pentru copilul mai mare. Oare poate el să ducă pe umeri această greutate? Și, uneori, chiar dacă poate, printr-o constituție psihică robustă sau o vârstă mai înaintată, cum să se descurce cu sentimentul de nedreptate pe care îl are în această situație, sau cu emoția de furie pe care o experimentează permanent față de cel mic? Este oare o expectanță normală din partea părinților, față de el, „Să fie atent, ce Dumnezeu, că doar este mai mare!”

Din punct de vedere psihologic, responsabilitățile pe care părinții le dau copiilor este bine să fie împărțite tuturor fraților, fiecăruia în funcție de vârstă și posibilități, și nu să fie impuse unora în detrimentul celorlalți. A-l face unicul răspunzător sau vinovat pe fratele mai mare pentru cei mai mici decât el este una dintre greșelile nefaste. Acest copil responsabil de astăzi poate deveni adultul de mâine care dezvoltă relații de supraprotejare a celorlalți (inclusiv a propriilor copii) sau, dimpotrivă, adultul care nu se mai implică în relații de teama (inconștientă) de a nu fi din nou făcut responsabil pentru altcineva.

Copilul nu trebuie pus să facă sarcini nepotrivite vârstei lui, dar nici lăsat să creadă că tot ceea ce se întâmplă în familie este exclusiv treaba părinților. A avea grijă de frații mai mici, poate fi stimulator și recompensator dacă se realizează prin sarcini mici, ușoare și desfășurate în prezența și cu susținerea adulților. ,,Haide să-i dăm lui bebe să mănânce, să-i schimbăm scutecul sau să-l ajutăm să se încalțe" pot fi activități în care fratele cel mare va fi foarte bucuros să se implice. Dar nu ”Dă-i tu să mănânce lui bebe sau schimbă-i scutecul, sau ai grijă de el cât timp eu spăl rufe”. Dragostea pentru frații mai mici nu trebuie confundată cu responsabilizarea exagerată a fratelui mai mare față de cei din urmă!

           Bibliografie

• Dicționarul explicativ al limbii române (2012),responsabilitate, în www.dex.ro