Tulburările de personalitate la granița dintre normalitate și patologie

13.11.2017

Motto:

„Este de datoria fiecăruia dintre noi să fie nu doar cât mai conştient posibil de propriile componente şi mai ales de dominanta principală, ci să fie şi vigilent, atent la componentele şi la dominanta relaţională a celuilalt, mai ales când avem de gând să construim o relaţie de lungă durată afectivă sau de colaborare".

(Jacques Salome)

Fiecare dintre noi a văzut sau a auzit cel puțin despre o persoană din anturajul mai apropiat sau mai îndepărtat despre care se poate spune că este sau se comportă „ciudat”: fie că vorbește altfel decât suntem obișnuiți, fie că ne privește într-un mod straniu sau că are anumite reacții nejustificate uneori. Indiferent care este aspectul prin care iese în evidență o astfel de persoană, aceasta cu siguranță se confruntă cu un grad de distres, suferință sau stigmatizare, ceea ce determină, ca un ecou de jur împrejur, disconfort și stări conflictuale. Despre persoane de genul acesta ne exprimăm, în general prin sintagma „Au personalitate!”

Sigur că au personalitate, dar personalitate avem și noi, cei care observăm aceste aspecte. Pentru că personalitatea nu reprezintă ceva ce au doar unii, iar alții, nu.

Personalitatea este o noțiune abstractă care reunește caracteristici din mai multe planuri psihice. Fiecare individ este unic deoarece aceste caracteristici psihice sunt prezente în diferite grade și intensități în nucleul de trăsături psihice. În limbaj popular Personalitatea răspunde la întrebarea „Ce fel de om ești?”

Personalitatea se manifestă în ceea ce gândeşte, simte şi face omul. Se constituie și se dezvoltă pe întreg parcursul vieții individului și are la bază trei determinanţi: biologic, psihic şi socio-cultural. Prin urmare, atunci când ne referim la componentele personalității, avem în vedere următoarele aspecte ale structurii sale (Rubiștein, 1962):

particularitățile morfobiologice (particularităţile anatomo-fiziologice şi de vârstă, care sunt direct dependente de particularităţile funcţionale ale creierului)
particularitățile individuale tipologice (se manifestă în temperament, caracter şi aptitudini)
procesele psihice și activitatea (procese psihice cognitive - senzaţii, percepţii, memoria, gândirea, vorbirea, imaginaţia; procese psihice volitive - voinţa; procese psihice afective - emoţiile şi senzaţiile)
orientarea personalității (se manifestă în trebuinţe, necesităţi, interese, idealuri, motive ale activităţii, în comportament, concepţia despre lume și viață).

Uneori, pe fondul structurii de personalitate, unele trăsături nu se dezvoltă armonios, ci, din anumite cauze, se dezvoltă dizarmonic. Astfel, trăsăturile individului se accentuează devenind simptome. În astfel de situații vorbim despre tulburări ale personalității.

Deși ne referim la accentuări, tulburările de personalitate nu se încadrează în tiparul clasic de boală. Nu au un debut limitat în timp, o perioadă de stare și apoi o vindecare în urma unui tratament. Nefiind boli, au fost denumite dezvoltări dizarmonice ale structurii psihice ale persoanei în cauză.

Aceste structuri particulare au următoarele caracteristici generale (DSM IV, 2003):

sunt schițate și se dezvoltă încă din copilărie
se cristalizează la adolescență
însoțesc persoana de-a lungul întregii sale existențe
sunt caracterizate printr-un ansamblu de trăsături (cognitive, afective și relaționale) persistente în timp care determină un comportament invalidant neașteptat și neadecvat grupului social
sunt egosintonice ceea ce înseamnă că persoanele cu tulburări de personalitate nu sunt pe deplin conștiente de impactul lor asupra celorlalți

Având aceste caracteristici generale, tulburările de personalitate au fost definite drept „tipare (modele) cognitive, emoționale, ale impuls-controlului și relațiilor cu ceilalți, constante și durabile în timp, nonfuncționale, perturbate, care nu permit funcționarea normală în viața de zi cu zi” (DSM IV, 2003).

Debutul tulburărilor de personalitate se observă de timpuriu în viața unei persoane, încă din copilărie sau adolescență, iar consecințele tulburărilor de personalitate se identifică în probleme de integrare socială, profesională, relațională (apar relații sociale, profesionale, familiale perturbate care crează obstacole și dificultăți în funcționarea armonioasă a persoanei). Altă consecință este comportamentul antisocial și actele de violență. Cea mai serioasă consecință este comportamentul de autovătămare, automutilare, tentativele de suicid.

Cauzele tulburărilor de personalitate nu se cunosc. Aproximativ 5-10 % din populația adultă suferă, sub o formă sau alta, de o tulburare de personalitate. Aceste tulburări psihice sunt mai frecvent întâlnite la persoane ce provin din familii dezorganizate, cu consum de alcool și droguri, comportament agresiv sau încercări de sinucidere în familie.

Factorii de risc implicați în dezvoltarea tulburărilor de personalitate sunt ereditari (genetici) și psihosociali (DSM IV, 2003):

Factorii genetici - materialul genetic, moștenit de la părinți, joacă un rol important în dezvoltarea tulburărilor de personalitate. S-a observat că aceste tulburări psihice apar mai frecvent la persoane care au în familie părinți cu tulburări psihice.
Factorii psihologici - sunt legați de traume în copilărie, maltratarea și abuzul din partea părinților, abuz sexual asupra copilului, ca și calitatea de martor la abuz și violență. Abuzul asupra copilului poate fi fizic și/sau verbal. Abuzul fizic constă în maltratarea fizică a copilului (bătăi și pedepse sub diferite forme). Abuzul verbal constă în exprimarea verbală din partea mamelor cum că nu-și iubesc copii, amenințarea că îi vor abandona, amenințarea cu sinuciderea etc. ceea ce crește riscul dezvoltării tulburărilor de personalitate. Copiii se simt neiubiți, neglijați, îndepărtați, nedoriți, vinovați, devin nesiguri, fără încredere în sine și în alții, paranoici, instabili emoțional.
Factorii psihosociali - sunt legați de mediul de dezvoltare psihică și formare a personalității. Se are în vedere dezvoltarea psihică și copilăria în familii dezorganizate, alături de părinți cu tulburări psihice, într-un mediu cu consum de alcool și droguri, cu deficiențe în îngrijire și educație. Se studiază rolul traumelor psihice, comportamentele agresive și conflictuale între membrii de familie, neglijarea emoțională a copilului, violența și abuzul în familie, absența unui membru al familiei (ex. absența tatălui), dezvoltarea psihică alături de mame cu tulburări de personalitate sau alte tulburări psihice etc.

Toți acești factori pot duce la formarea și consolidarea personalității dizarmonice în perioada adolescenței. Astfel, în tulburările de personalitate pot apărea deficiențe în (DSM IV, 2003):

Dezvoltarea gândirii (se produc interpretări eronate ale semnalelor din mediul de viață). Distorsionarea gândirii duce la anticiparea unor consecințe nefavorabile sau catastrofale pentru persoana în cauză sau pentru cei apropiați. Distorsionarea gândirii se situează la granița cu psihoza, gândurile distorsionate nu sunt adecvate realității. De exemplu apar gânduri de urmărire, gânduri de vătămare sau atac la integritatea propriei persoane ca în cazul tulburării de personalitate paranoidă.
Dezvoltarea emoțională (răceală emoțională, capacitate imatură de trăire și reacție emoțională în cadrul contactelor cu alții, emoții inadecvate la mediul social). Creșterea și formarea personalității într-un mediu sărac în emoții pozitive de bucurie, dragoste, mulțumire, satisfacție duce la incapacitatea de trăire a acestor emoții. Dezvoltarea într-un mediu care nu oferă suficientă dragoste și siguranță, cu părinți detașați emoțional, cu reacții de rejecție a propriului copil, reacții de distanțare și detașare, duce la formarea unor modele de comportament și reacții similare la copil. Individul cu deficiențe emoționale se simte nesigur, lipsit de modele adecvate de comportament emoțional. De exemplu apare agresivitatea trăită intens în cazul unei critici minore sau în imposibilitatea satisfacerii unei nevoi. Astfel, emoțiile devin fie prea intense, fie nediferențiate sau apare instabilitatea emoțională, trecerea rapidă de la o stare emoțională la alta ca în cazul tulburării de personalitate borderline.
Dezvoltarea defectuoasă a capacității de interacțiune socială (cu alte persoane din mediul apropiat de viață sau cu persoane din cadrul autorităților sociale). Stabilirea de relații cu alții este greoaie, dificilă sau este evitată. Relațiile sunt lipsite de trăiri emoționale adecvate, apar relații reci, lipsite de comunicare și încredere, dominate de suspiciune și izolare, retragere socială ca în cazul tulburării de personalitate schizoidă.
Capacitatea de impuls-control. Viața într-un mediu de familie conflictual duce la formarea de comportamente reactive la stimulii de mediu. Astfel, controlul impulsurilor este slab, apar reacții neașteptate la stimulii psihosociali, de exemplu persoana sare la bătaie, se asociază cu necunoscuți, trece fără judecată la acte antisociale (ex. furt, atacuri), se implică ca membru în grupuri cu acțiuni antisociale, criminale, ilegale. Comportamentul unei persoane lipsită de un control adecvat al impulsurilor este reactiv, ceea ce înseamnă că comportamentul este o reacție la mediu și nu o elaborare în urma gândirii și raționamentelor, după analiza situațiilor cu avantaje, dezavantaje, consecințe etc, ca în cazul tulburării de personalitate antisocială. De asemenea un control slab al impulsurilor duce la acte de automutilare și lezare a propriei persoane (de ex. ingestia de medicamente în scop de sinucidere sau încercari de mutilare prin alte mijloace) ca în cazul tulburării de personalitate de tip bordeline.

Factorii care contribuie la dezvoltarea tulburărilor de personalitate (factori declanșatori) pot fi stresul, experiențele traumatice, dezmembrarea familiei, îmbolnăvirea sau dispariția unui membru al familiei, o boală incurabilă etc.

În funcție de aspectele care sunt afectate și gradul de afectare a acestora, tulburările de personalitate au fost împărțite în trei grupe (DSM IV, 2003):

Grupa A - ciudat și excentric:

Tulburare de personalitate paranoidă

Tulburare de personalitate schizoidă

Tulburare de personalitate schizotipală

Grupa B - dramatic, emoțional și imprevizibil:

Tulburare de personalitate antisocială

Tulburare de personalitate borderline

Tulburare de personalitate histrionică

Tulburare de personalitate narcisică

Grupa C - anxios sau temător:

Tulburare de personalitate evitantă

Tulburare de personalitate dependentă

Tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă

Alte tulburări de personalitate care nu sunt incluse în aceste grupe sunt:

Tulburare de personalitate pasiv - agresivă

Tulburare de personalitate depresivă

Stabilirea diagnosticului tulburare de personalitate este dificil, granița între personalitatea normală și personalitatea patologică nefiind clară. Intervin factorii culturali așa că aceleași modele de personalitate sunt acceptate într-o cultură (societate) și respinse în alta.

Când se stabilește diagnosticul de tulburare de personalitate se au în vedere simptomele dar, și mai important, gradul de disfuncționalitate al persoanei. Simptomele tulburării de personalitate trebuie să aibă o semnificație clinică, să producă o disfuncție. Produce simptomul o disfuncție în viața persoanei respective? În ce grad tulburarea de personalitate împiedică persoana afectată să aibă o funcționare normală la locul de muncă, în școală, în familie și/sau societate? - Acestea reprezintă întrebări la care psihologul evaluator este necesar să răspundă.

Modalitatea de tratare a tulburărilor de personalitate

Cele mai multe persoane cu tulburări de personalitate găsesc strategii de adaptare și reușesc să aibă o viață normală fără tratament. Atunci când tulburările de personalitate au o patologie asociată cu risc de sinucidere, vătămare corporală, comportament antisocial sau funcționare defectuoasă în viața zilnică se recurge la tratament. Tratamentul tulburărilor de personalitate este simptomatic. Prima alegere ca metodă de tratament este psihoterapia. Tratamentul farmacologic în tulburările de personalitate este nespecific.

Ce se tratează? În tulburările de personalitate se tratează simptomele, se încearcă reducerea sau ținerea lor sub control. Prin psihoterapie se încearcă dezvoltarea capacității de a face față situațiilor dificile, formarea capacităților de reglare a afectelor și impulsurilor, ținerea sub control a izbucnirilor impulsive, dezvoltarea capacității de interacțiune cu alții, reducerea riscului de vătămare și sinucidere. Tulburările de personalitate nu se vindecă, dar prin tratament se îmbunătățește considerabil capacitatea de a funcționa optim în viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, relații mai bune, conflicte mai puține, stare de bine și mulțumire, izbucniri mai reduse, mai puține tentative de autovătămare.

Psihoterapia integrativă va urmări toate aceste obiective în procesul terapeutic, utilizând orice metodă sau tehnică potrivită în acest sens, specifice:

psihoterapiilor cognitiv-comportamentale (de identificare a strategiilor disfuncționale de raționament și comportament și înlocuirea cu noi modele de conduite în situațiile dificile, de rezolvare de probleme sau conflicte);
psihoterapiilor psihodinamice (de conștientizare a individului cu privire la ceea ce era inconștient - iraționalul și comportamentele disfuncționale, și sprijinire a persoanei afectate în procesul de maturizare a Eului );
psihoterapiilor experiențiale (de aducere a persoanei în dificultate în prezentul trăirilor aici și acum prin conștientizarea emoțiilor și a manifestărilor fiziologice aferente și identificarea dinamicii relaționale dintre trecut și dificultățile relaționale produse în prezent).

Indiferent de strategia terapeutică utilizată, terapia tulburărilor de personalitate poate fi o provocare pe termen lung pentru ambii - terapeut și pacient. Dimensiunea principală în asistența oricărui tip de tulburare de personalitate este crearea și consolidarea alianței terapeutice a pacientului cu terapeutul. Încrederea, insuflarea optimismului și speranței, precum și lipsa deplină a judecării și etichetării pacientului reprezintă pilonii acestui tip de proces terapeutic.

Bibliografie

Romilă, A. (coord.șt.) (2003), Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale - ediția a IV-a (DSM-IV), Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România, București
Rubinstein, S.L (1962), Existență și conștiință, Editura Științifică, București